Parintele Constantin Sarbu este unul dintre preotii martiri ce au marturisit credinta ortodoxa, in vremea prigoanei comuniste. Parintele Gheorghe Calciu, care l-a cunoscut pe parintele Constantin Sarbu, amintinadu-si de acesta, avea sa spuna: „Am stat cu parintele Constantin Sarbu la Viisoara, cateva zile, pana mi s-a repartizat o casa, timp in care ranile mele sufletesti au inceput sa se vindece. Ciudat, el nu tinea predici, nu ma indemna sa ma rog, nu se arata in nici un fel a fi bigot, dar inima mea era in sarbatoare alaturi de el. Se misca incet, hieratic, cu vocea lui mica si domoala, asemenea unui sfant parinte din secolul patristic.”
Parintele Constantin Sarbu
Parintele Constantin Sarbu s-a nascut in data de 10 ianuarie 1905, intr-o localitate de langa orasul Galati, intr-o familie simpla de agricultori. Ramanand orfan inca de mic, copilul Constantin va fi crescut de bunica lui, o femeia saraca, insa deosebit de credincioasa. Urmand unei vieti grele, tanarul va ajunge sa studieze Teologia, atat in Seminarul Teologic Ortodox din Bucuresti, precum si in Facultatea de Teologie Ortodoxa, din acelasi oras.
Unul dintre cei care l-au ajutat pe teologul Constantin Sarbu sa creasca in credinta, in frica de Dumnezeu si in rugaciune, a fost parintele Toma Chiricuta, slujitor in acea vreme la Biserica Sfantul Ciprian – Zlatari, din Bucuresti. Alaturi de acest parinte duhovnicesc va petrece mai multi ani si tanarul Constantin, pentru ca mai apoi sa imbratiseze cu toata puterea inimii Sfanta Taina a Preotiei.
Hirotonia intru preot va ramane in inima parintelui Constantin Sarbu drept un moment de mare intarire sufleteasca, dupa cum avea sa-si aminteasca mai tarziu: „Stand in fata icoanei Sfintei Fecioare si rugandu-ma cu lacrimi, cerandu-i sprijin si ocrotire, de unde pana atunci eram timid si temator, lipsit de curaj, m-am ridicat plin de putere, numai lumina, numai dorinta de a sluji supremul Adevar, aducand la picioarele lui Iisus propria faptura, fara a avea a ma mai teme de nimeni.”
Inca dintru inceput, parintele Constantin Sarbu incepe a sluji Bisericii cu putere multa si cu un devotament vrednic de toata cinstea. Astfel, el ctitoreste Biserica Sfintii Imparati Constantin si Elena – Vergului, din Bucuresti. Ramanand vaduv, parintele imbratiseaza o viata de nevointa si rugaciune neincetata.
Datorita curajului sau de a predica pe Hristos, in data de 10 ianuarie 1954, parintele Contantin Sarbu este arestat de securitate pentru „activitate anticomunista”, iar in ziua de 9 octombrie 1954, este condamnat la opt ani si trei luni de inchisoare, pentru „uneltire contra ordinii sociale”. In ziua de 10 decembrie 1954, dosarul de recurs al parintelui este respins. Astfel, vreme de opt ani, parintele Contantin Sarbu va patimi in mai multe inchisori comuniste ale vremii, precum cele din Jilava (1954-1955), Dej (1955), Poarta Alba (1955-1956), Salcia (1959), Gherla (1956-1962) si Aiud.
Desi trebuia eliberat din inchisoare la data de 8 ianuarie 1962, la 4 decembrie 1961 va fi trimis cu domiciliu fortat in satul Viisoara, in campia Baraganului, pentru inca doi ani. Abia in data de 25 februarie 1964, odata cu decretul de eliberare a detinutilor politici, parintelui i se da voie sa plece unde doreste. Libertatea primita avea sa fie insa una mai mult aparenta, el continuand a fi urmarit si suparat de securitate.
Intors in Bucuresti, dupa multe chinuri si piedici, in ziua de 8 aprilie 1964, parintelui Constantin Sarbu i se ingaduie sa slujeasca intr-o bisericuta aproape ruinata, inchisa de aproape 40 de ani., aflata si astazi pe strada Sapientiei, aproape de Casa Poporului. Mergand la patriarhul Justinian, spre a fi randuit la o parohie, parintele a fost intrebat de acesta: „Ce sa-ti dau eu, Sarbule?” Parintele a raspuns: „Cea mai saraca biserica din Bucuresti, Preafericite!” Iar patriarhul a raspuns, zicand: „Stiu eu ca orice biserica ti-oi da, tu faci din ea o gradina.” Lucru spus in implinit, caci evlavia, credinta si rugaciunile parintelui aveau sa stranga in jurul bisericutei din strada Sapientiei o adevarata comunitate de crestini, spre supararea si mai mare a comunistilor.
Nemaiputand sa rabde lucrarea duhovniceasca a parintelui Constantin Sarbu, comunistii au venit in taina la acesta, cerandu-i oarecum sa-si aleaga modul in care avea sa moara: sinucidere sau omorare. Refuzand categoric sinuciderea, parintele a fost obligat sa se supuna unei operatii chirurgicale, internarea si moartea intr-un spital urmand a parea lumii ceva firesc. Refuzarea internarii avea sa atraga dupa sine o noua arestare. Stiind ca sufera de ulcer duodenal, parintele a fost obligat de comunisti sa se interneze la ce spital doreste, cu conditia ca medicul va fi adus de ei.
Astfel, in ziua de 14 octombrie 1975, parintele Constantin Sarbu slujeste ultima sa Sfanta Liturghie, iar luni, 18 octombrie, el este operat de un medic de la Spitalul Elias. In urma operatiei, precum era ordinul, parintele va face septicemie. Miercuri dimineata, plin de mirare, doctorul a exclamat: „Cum, n-ai murit inca?”
In ziua de 23 octombrie 1975, dupa Spovedanie si Impartasanie, parintele Constantin Sarbu a trecut la cele vesnice, pe patul de spital. Cel care l-a spovedit si l-a impartasit, la dorinta sa, a fost parintele Ilarion Argatu, de la Manastirea Cernica. Potrivit marturiei parintelui Argatu, dupa ce l-a impartasit, in jurul capului parintelui Contantin Sarbu a aparut aureola de sfant. Vazand minunea, parintele Argatu a exclamat: „Cununa de mucenic!”

Sursa: crestinortodox.ro

Manastirea Tismana

Mănăstirea „Sf. Ana”, Orşova

Viaţa Eparhiei Argeşului – Ştiri şi Evenimente

Scris de Biroul de presă

Joi, 18 August 2011 14:07

 Sursa: Arhiepiscopia Argeşului

După „revederea de 40 de ani a absolvenţilor Seminarului Special de la Curtea de Argeş, promoţia 1968-1971”, ce a avut loc la „Sala Manole” a palatului arhiepiscopal de la Curtea de Argeş, Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Calinic a făcut o vizită de lucru la Mănăstirea Corbii de Piatră, unde sa întâlnit cu echipa de restauratori de la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional condusă de domnul Dan Mohanu. S-a vizitat biserica rupestră şi s-a stabilit în prima fază menţinerea conservării monumentului, urmând ca ulterior să se înceapă lucrările de restaurare. Cu acest prilej a fost prezentată şi lucrarea: Corbii de Piatră – studiu interdisciplinar ai cărei autori sunt: D. Mohanu, E. Cincheza Buculei, M. Seclaman, A. Luca, S.C. Bărzoi, R. Roban, M. Onete, I. Gomoiu, E. Chatzitheodoridis, Gh. Niculescu, O. Hinamatsuri Barbu, M. Georgescu, publicată de Editura UNARTE, 2011, Bucureşti. Mănăstirea Corbii de Piatră se află în Localitatea Corbi, Jud. Argeş pe DN 73C, Curtea de Argeş – şoseaua Câmpulung Muscel, spre Est până la Domneşti (22 km), apoi ramificaţie la stânga spre Nucşoara (Domneşti – Stăneşti – Corbşori – Corbi, 11km) [ localizare ] Stareţ: Ieromonah Ignatie Gorunescu Scurt Istoric Începuturile vieţii monahale la Corbii de Piatră sunt mai puţin cunoscute. Se cunoaşte faptul că cele mai multe aşezări monahale au apărut în locul altora mai vechi coborând pe firul istoriei până în vremuri imemoriale. Aşa vor fi stat lucrurile şi cu mănăstirea de la Corbi, aşezată în inima unei misterioase şi extrem de timpurii vetre ascetice româneşti. Prima atestare documentară, 23 Iunie 1512, nu este şi data infiinţării mănăstirii, existând informaţii certe conform cărora sfântul locaş a existat şi înainte de această dată. În chip cu totul minunat (pentru ca nu a fost niciodată restaurată!!!) biserica păstrează încă părţi mari de pictură: Deisis, Bunavestire, Jertfa lui Avraam, Naşterea Domnului, Întâmpinarea Domnului, Învierea lui Lazăr, Botezul Domnului, Schimbarea la Faţă, Înălţarea Domnului, Arhanghelul Gavriil,Sfinţi Militari, Iisus Emanuil. Caracteristicile stilistice, calitatea picturii, însoţite în exclusivitate de inscripţii greceşti, coroborate cu ştirile documentare, permit datarea cu certitudine a ansamblului în primele decenii ale sec. XIV, datare prin care Corbii de Piatră este locaşul cu cea mai veche pictură din Ţara Românească. Diaconul Pavel de Alep, care l-a însoţit pe patriarhul Macarie al Antiohiei, în calitate de cronicar în călătoriile sale prin Ţările Române, în 1658 vizitează şi bisericuţa rupestră de la Corbi pe care ne-o descrie ca fiind „mică dar frumoasă, despre care se spune ca a fost ascunsă şi apoi descoperita de un sfânt eremit căruia i s-a arătat în vis şi care venind aici o deschise; vechile zugrăveli se pot încă vedea în ea şi se săvârşeşte aici regulat Liturghia. Faptul că la 23 Iunie 1512 mănăstirea a fost redeschisă de monahia Magdalina, deci de o călugăriţă ci nu de un călugăr sau eremit, ne îndreptăţeşte să afirmăm cu certitudine că Pavel de Alep se referă la deschiderea mănăstirii Corbii de Piatră cu mult înainte de 23 Iunie 1512. Legenda redescoperirii bisericii poate fi ecoul unei realităţi legate fie de începutul aşezării monastice, când o grotă naturală a fost, poate, adaptată cultului de către un eremit peregrin, fie de un moment situat după risipirea primei aşezări monastice, dar anterior fazei ctitoriceşti de la 23 Iunie 1512. Cel mai devreme această perioadă poate fi în sec. II, atunci când unii istorici susţin că biserica slujea creştinilor şi de ascunzătoare, în acele vremuri de prigoană, pentru că era foarte bine camuflată, intrarea făcându-se de-a buşilea, printr-o uşă mică, săpată în peretele nordic. Iar cel mai târziu poate fi vorba de începutul sec. XIV, atunci când a şi fost pictată biserica. Redeschiderea bisericii la începutul sec.XIV presupune existenţa unei vetre monahale la Corbi cu mult timp înainte de aceasta. Spunem „cu mult înainte deoarece, pentru a necesita intervenţia divină la descoperirea mănăstirii, trebuia ca să treacă mult timp de la risipirea ei, astfel încât şi memoria localnicilor dar şi a locurilor să nu mai reţină existenţa pe aceste meleaguri a unei mănăstiri. De altfel şi legendele locului spun că înainte de Basarab I a existat un alt ctitor, Harabo vodă, iar un alt argument poate fii arhitectura bisericuţei care derivă tipologic din bisericile sala, cu două altare, dedicate unui hram dublu, caracteristici ale lumii bizantine din sec. X. Biserica de la Corbi se înrudeşte tipologic cu grupul de biserici rupestre din Capadocia însă are particularitatea a două sfinte altare pe un singur naos, prin care biserica rupestră este unică la noi în ţară. Ştim cu certitudine că pictarea unei biserici a reprezentat chiar şi în secolele mai apropiate de noi adică atunci când existenţa unor echipe de zugravi autohtoni nu poate fi pusă la îndoială o lucrare destul de costisitoare şi e greu de crezut că aducerea şi remunerarea unei echipe de zugravi din afară a revenit în sarcina unei comunităţi monastice. Astfel încât iniţiativa şi fondurile unui ctitor ni se înfăţişează ca necesare şi plauzibile. Dată fiind epoca în care se situeaza stilistic pictura de la Corbi, dat fiind că statul era interesat în mod cert în sprijinirea unor centre monahale ortodoxe la sud de Carpaţi şi că tot statul era cel mai în măsură să dispună de resursele financiare trebuitoare, putem să presupunem că el a fost, cel puţin, ctitorul picturii. În lumina acestor consideraţii Basarab I Voievod din pomelnicul mănăstirii nu ne mai apare ca un nume de legendă, ci, în mod cert, drept ctitor real. La 23 Iunie 1512, monahia Magdalina (în mirenie Muşa, fiica şi soţie de boier, descendentă din familia boierilor Craioveşti şi mătuşa vv Neagoe Basarab, proprietara erditară a moşiei de la Corbi) redeschide mănăstirea de la Corbii de Piatră, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, pe care o inchină domnitorului Neagoe Basarab, mănăstirea căpătând astfel inca de la (re)înfiinţarea ei statutul de mănăstire domnească. Astfel, după spusele lui Nicolae Iorga, mănăstirea Corbii de Piatră este prima mănăstire de călugăriţe înfiinţată la noi în ţară. În Septembrie, acelaşi an, domnitorul Neagoe Basarab închină mănăstirea de la Corbi ctitoriei sale de suflet, mănăstirea Argeşului, Corbii de Piatră devenind până în secolul XVIII metocul acesteia. După doar trei ani, la Corbi sunt aduşi călugări, maicile mutându-se la schitul Ostrov, unde, după moartea domnitorului, se va călugări şi doamna Despina, sub numele de Platonida monahia. La sud de pronaos este trapeza mănăstirii, dăltuită la rându-i în piatră, despre care tradiţia afirmă că îi slujea domnitorului Neagoe de divan, unde judeca diferite pricini şi stingea anumite neînţelegeri, atunci când lua parte la praznicul hramului mănăstirii Corbii de Piatră, Adormirea Maicii Domnului. În prima jumatate a sec. XVIII mănăstirea devine biserică de mir, ca urmare a aşezării în jurul ei a unei puternice colonii de români, peste 200 de familii, veniţi din Jina Sibiului, care şi-au părăsit locurile natale din cauza persecuţiilor religioase la care erau supuşi pentru că respingeau unirea cu Roma (uniaţia). La începutul secolului următor, biserica este modificată, luand înfăţişarea pe care o are şi astăzi. Atunci, arhiereul Iosif de Sevasta, cel care i-a aşezat pe jinari la Corbi, dăruindu-le biserica şi toate posesiunile mănăstirii, ia hotărârea de a mări sfântul lăcaş, neîncăpător pentru noua comunitate, dăltuind în stâncă un pronaos de 5,5m/4,5m cu intrare spre Nord în naos. Se sparge zidul despărţitor dintre cele două sfinte altare, din care ia naştere noua sfântă masă (pe care se slujeşte şi astăzi) şi se construieşte o nouă catapeteasmă, care va fi pictată de Ştefan zugravul, la 06 Iunie 1814. Tot atunci se adaugă al doilea hram bisericii, Sf. Ap. Petru şi Pavel. Deasupra bisericii, încastratî în stâncă este crucea de piatră de la 1700 iar în faţa ei este paraclisul şi clopotniţa de la 1890. Mai jos de paraclis este o lespede de piatră despre care se crede că ar fi fost jertfelnic dac. De asemenea, sunt presupuneri, că în stânga Râului Doamnei, pe Plaiul de Mijloc sar afla ruinele castelului lui Voicu Corvin, fiul lui Şerb şi tatăl legendarului Iancu Corvin de Hunedoara, cel care avea să păstreze pentru totdeauna blazonul corbului, tranformândul într-un semn al regilor. O cronică ungurească, a lui Bonfini, după ce afirmă că Iancu Corvinul Valahul este unul dintre marii eroi ai creştinătăţii, vorbeşte despre locul naşterii sale, despre plaiul numit al oii, cea mai frumoasă vale din Valachia Transalpină, unde Corvinii îşi aveau obârşia. Inspirat din folclorul local, scriitorul Alexanru Odobescu cercetător pasionat şi avizat al antichităţilor zonale consemna, într-un raport din anul 1861, prezenţa, la începutul veacului XVII, a unei oştiri în preajma monumentului: „La satul Corbi este o bisericuţă săpată în stâncă, unde se zice că s-au adunat rămăşiţele oştirii lui Mihai Viteazul, după uciderea de la Turda.” În ultimul timp, în bisercă se slujea rar, o dată pe an, de Sf. Ap. Petru şi Pavel, praznic care a fost preluat în mod eronat de evlavia localnicilor ca unic hram al bisericii. Hramul mănăstirii de la întemeierea ei a fost Adormirea Maicii Domnului, aşa cum apare şi în toate documentele ulterioare. Mutarea lui de la 15 August la 29 Iunie poate fi legată de hramul pe care îl avea biserica jinarilor din satul natal, ori legată de numele voievodului Neagoe care prin documentul de la 17 Iunie 1517 face o donaţie anuală mănăstirii de 700 aspri. După trecerea la cele veşnice a noului ctitor, voievodul Neagoe Basarab, s-a preluat şi s-a perpetuat tradiţia ca de 29 Iunie să se facă parastasul ctitorului aşa cum el însuşi a cerut în actul de la 1517, ca după moartea lui să i se facă parastas o dată în an, în orice zi. Şi pentru că de 29 Iunie mergeau călugării să ia dania anuală a domnitorului, s-a menţinut această zi şi ca pomenire după moartea lui. Si, cu timpul, nemaislujindu-se în bisercă decât la 29 Iunie, pentru tradiţia parastasului, s-a adoptat, probabil, acest praznic şi ca hram al bisericii. Astăzi, la Corbii de Piatra, prin purtarea de grijă a Înalt Prea Sfinţiei Sale Calinic Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, de la 23 martie 2003 s-a reînnodat firul vieţii monahale întrerupt acum mai bine de 200 de ani, scopul acestui demers fiind acela de a demara lucrările pentru construirea unui complex chinovial alcătuit din corp de chilii, paraclis şi clădiri anexe, precum şi pentru începerea operei de restaurare a picturii, lucrări prin care vestitul lăcaş de cult să-şi recapete, pe cât va fi cu putinţă, strălucirea de odinioară. Nota: Acest istoric este o compilaţie din datele adunate de la Arhivele Naţionale şi din scrierile d.lui C.tin Rădulescu-Codin, istoric, şi ale d.nei Clara Laura Dumitrescu, critic de artă sau puse la dispoziţie de preot Petre Grigorescu. Ierom. Ignatie Gorunescu [ website ]

Am visat sau, oare, o fost adevărat?

Se făcea că în toată ţara, încă de la prima oră a dimineţii au început să bată clopotele. Toate clopotele, la toate bisericile drept-slăvitoare din ţară. Un cor nemaiauzit, uluitor, gigantic acoperea întreg plaiul mioritic, de la Rohia la Dervent, de la Golia la Nera. Ore în şir au bătut, fără încetare. Aşa ceva nu s-a mai auzit vreodată. Tot românul, de la pruncii din pătuţ, până la bătrânii ce-şi fac veacul prin bodegi, auzea clopotele bătând. Oamenii se închinau cutremuraţi, întrebând în dreapta şi-n stânga ce se întâmplă… „De ce bat clopotele fără încetare?”. La ştiri nu se spune nimic, mai mult decât ce văzuseră şi auziseră deja cu toţii: „De la prima oră a dimineţii clopotele celor peste 14.000 de biserici ortodoxe din ţară au început să bată singure!!! Chiar şi acum, la ora prânzului, ele se aud peste tot, formând un imens cor de clopote care răsună în întreaga ţară. Nu există o explicaţie pentru acest fenomen. Biroul de Presă al Patriarhiei nu a dat încă un comunicat pe acest subiect. Revenim cu amănunte, imediat ce le vom avea”.

Un jurnalist sprinten la minte îşi aminteşte că a luat oarecând interviu unui pustnic cu viaţă sfântă. Îşi ia camera video, se urcă în maşină şi goneşte spre munți, către schitul bătrânului. În 3 ore a fost la dânsul…. Se ruga în genunchi în faţa altarului din paraclis şi vărsa lacrimi fără încetare. Şi micul clopot de aici bătea fără întrerupere…

– Blagosloviţi, preacuvioase! Părinte drag, nimeni nu ştie ce se întâmplă! Am dat zeci de telefoane, toţi suntem stupefiaţi, nimeni nu are o explicaţie… Spuneti-mi, vă rog, ce se întâmplă? Trebuie să știți…

– Domnul să te binecuvânteze, fiule. Mă bucur să te revăd, parcă te-ai mai împlinit oleacă. De dimineaţă tot plâng şi, uite, Domnul s-a milostivit de mine şi a descoperit inimii mele ce se întâmplă. Dragul meu, azi, 16 august, sunt prăznuiţi Sfinţii Martiri Brâncoveni. În urmă cu aproape 300 de ani, un domnitor român şi creştin, Constantin, împreună cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi-a vărsat sângele pentru neam şi credinţă, ucis fiind de păgânii turci. Iaca ce scrie aici, la Sinaxar: „Erau prezenţi sultanul Ahmed al III-lea, marele vizir Gin Ali, reprezentanţii „creştinătăţii apusene – Franţa, Anglia, Imperiul Habsburgic, Rusiei – care nu refuzaseră invitaţia chiar în ziua de Sf. Maria” (Nicolae Iorga), alături de numeroşi privitori. Li s-a îngăduit să-şi facă o ultimă rugăciune, după care sultanul le-a oferit viata dacă trec la mahomedanism. Del Chiaro notează răspunsul demn al Voievodului „Împărate! Averea mea, cât a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea creştină nu mă las! În ea m-am născut şi am trăit, în ea vreau sa mor. Pământul ţării mele l-am umplut cu biserici creştineşti şi, acum, la bătrâneţe, sa mă închin în geamiile voastre turceşti? Nu, Împărate! Moşia mi-am aparat, credinţa mi-am păzit. În credinţa mea vreau sa închid ochii, eu şi feciorii mei”. Apoi si-a încurajat fiii astfel: „Fiilor, aveţi curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pământească. Nu ne-au mai rămas decât sufletele, să nu le pierdem şi pe ele, ci să le aducem curate în faţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!” Sultanul a dat semnalul execuţiei. Primul fu decapitat vistiernicul Ianache Văcărescu, apoi cei patru fii ai Domnului : Constantin, Ştefan, Radu si micuţul Matei (11 ani). Înmărmurit de durere, Domnul murmura: „Doamne, fie voia Ta”, după care i s-a tăiat şi lui capul…”.

– Extraordinar, murmură jurnalistul, ştergându-şi lacrimile, impresionat de tremurul vocii bătrânului…

– Înţelegi, dragul meu? Clopotele azi plâng după Domnitor şi strigă la noi, cei indiferenţi, că ne uităm sfinţii, că ne uităm înaintaşii şi nu-i cinstim după cuviinţă. De n-am fi avut Domnitori sfinţi ca Brâncoveanu, ori ca Ştefan, azi am fi învăţat Coranul pe genunchi. Acesta e adevărul, nu te îndoi de asta. Fii pe pace, clopotele se vor opri curând, dar ţărişoara aceasta nu va mai uita nicicând că pe 16 august, după praznicul Născătoarei, e ziua cinstirii Sfinţilor Mucenici Brâncoveni!

Cred că a fost doar vis. Nimeni nu a auzit clopotele bătând toată dimineaţa. Sfinţii stau cuminţi în icoane şi-n sinaxare, ce Dumnezeu,… iar oamenii… oamenii îşi văd liniştiţi de ale lor, că-i vacanță.

SURSA: pridvorul lui laurentiu dumitru

întâmplare preluată din cartea “Căluţul lui Dumnezeu” de pr. Constantin Necula

A fost odată, pe vremea când bag de seamă că oamenii mari nu-i prea pricepeau pe copii, un băiat sărman care se născuse fără mâini şi a cărui mamă se prăpădise de timpuriu, dintr-o boală de acelea care nu iartă.

S-ar zice că mai necăjit suflet nu putea să fie pe lume, şi totuşi copilandrul nostru se arăta mereu senin la înfăţişare şi plin de bucurie în inima lui, iar pe deasupra era vrednic şi cuminte, de prinseseră drag de el toţi oamenii din satul acela şi din cele învecinate. Zice-se că numai din cuvânt aducea înapoi în cireadă vacile care se răzleţeau, că vedea uliul de departe şi-l alunga îndată de peste ogrăzi, că era iute la pas şi ager la minte, iar mai presus de toate avea darul cântarii, de se putea întrece cu dascălii de biserică şi cu păsările văzduhului.

Şi iată că într-o zi, apropiindu-se Sfintele Paşti, catadicsi să vină la biserica din sat şi boierul locului aceluia, care era încă tânăr şi cam fudul, dar pe care oamenii îl primiră în mijlocul lor cu toată căldura sufletelor curate, că doar creştini suntem cu toţii şi datori să ne iubim şi să ne veselim întru Domnul.

Şi când slujba s-a isprăvit şi a fost să iasă boierul din biserică, acesta dădu cu ochii de copilandrul lipsit de mâini, care sărea cu picioarele desculţe, când înainte, când înapoi, când într-o parte, când într’alta peste o baltă aflată chiar în faţa sfântului lăcaş.

– Ce faci, blestematule?! – se răsti la el boierul, trăgându-şi mânuşile de mătase peste degetele îngălbenite de tutun. Aşa se iese, mă, de la Sfânta Biserică?!

Copilandrul se opri din sărit, îl privi cu ochii lui limpezi şi-i răspunse cuviincios:

– Iertare, boierule, dar dacă n-am mâini, ca toată lumea, mă închin şi eu cum pot, sărind cruciş în cele patru colţuri ale bălţii…

Nici n-apucă bine copilul să-şi termine vorba şi iată că, sub ochii tuturor celor de faţă, din apa limpezită de soare a bălţii, scoase sfielnic capul un crin plăpând şi alb precum sufletul curat al micului închinător!

Boierul se dadu un pas înapoi şi-şi făcu o cruce mare, iar sătenii îl urmară, murmurând înfioraţi…

Aşa caută şi tu, cititorule, care eşti mintos şi ai mâinile tefere, să te închini după cuviinţă, ori că treci prin faţa bisericii, ori ca-ţi începi sau îţi isprăveşti lucrul, ori că te afli în vreo altă împrejurare care cere închinăciune, ca nu cumva să te ruşineze copilul fără mâini dinaintea Judecătorului Hristos!

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Sfantul Cuvios Ioanichie Schimonahul este unul din cei mai renumiti sihastri ce s-a nevoit pe Valea Chiliilor in primele decenii ale secolului al XVII-lea. Se crede ca acesta era cu metania din Manastirea Cetatuia Negru Voda de alaturi, unde s-a nevoit la sfarsitul secolului al XVI-lea.

Ravnind fericitei vieti pustnicesti si arzand pentru dragostea lui Hristos, Sfantul Ioanichie a trait in pestera sa mai bine de 30 de ani, vreme in care acesta nu a vazut chip de om, numai ucenicul sau aducandu-i paine si apa, o data pe saptamana.

Din pricina inaccesibilitatii locului, ucenicul ii dadea hrana coborand-o, pana la gura pesterii, intr-un cos legat cu sfoara. Tot prin ucenicul sau credincios, egumenul de laManastirea Negru Voda din Campulung ii trimitea, din cand in cand, Sfinte Taine spre Impartasire.

Cum s-a nevoit acolo schimonahul Ioanichie, cate ispite a rabdat si la ce masura duhovniceasca a ajuns, singur Dumnezeu stie. Sfantul Ioanichie, in urma marilor sale nevointe pentru Hristos, si-a cunoscut din-nainte sfarsitul sau, astfel incat, si-a sapat singur mormantul in pestera in care a vietuit. Apoi, culcandu-se in mormant, si-a dat sufletul in mainile Domnului.. iar pestera a ramas parasita vreme prea indelungata.

Cu trecerea anilor, numele Sfantului Cuvios Ioanichie s-a uitat, iar pestera lui s-a parasit din cauza muntelui abrupt. In primele decenii ale secolului al XX-lea, coborandu-se egumenul schitului cu o franghie in pestera, a descoperit osemintele intregi ale acestui mare sihastru, asezate cu bunacuviinta in fundul pesterii. Erau galbene, binemirositoare si acoperite cu o panza de paianjen. Deasupra mormantului erau sapate in piatra aceste cuvinte: “Ioanichie Schimonah, 1638″.

Sfantul Ioanichie Schimonahul de la Cetatuia – descoperirea sfintelor moaste

Monahul Pimen Barbieru s-a nascut in comuna Matca din judetul Galati, intr-o familie de oameni credinciosi, ca cel mai mare dintre cei 6 copii ai familiei – 5 baieti si o fata. Ramas orfan de tata in urma Primului Razboi Mondial, in urma luptei de la Marasesti, tanarul Pimen va ramane, in scurt timp, orfan si de mama, aceasta murind in urma unei grave boli – tifos. In urma mortii si celui mai mic dintre frati, la frageda varsta de numai 2 ani, cei ramasi in viata ajung in grija rudelor acestora.

Ravnitorul de cele sfinte, Pimen, ia calea manastirii. Putin mai tarziu, acestuia ii calca pe urme si alti doi frati ai sai: arhimandritul Nifon, ajuns staret la Manastirea Cernica, si Maica Doroteea de la Manastirea Pasarea.

Din randuiala lui Dumnezeu, monahul Pimen ajunge staret al Manastirii Cetatuia. Pentru evlavia si smerenia de care va da dovada, acestuia i se va randui sa traiasca o minune. Ca urmare a ravnei spre cele sfinte, inainte de Postul Mare, parintele Pimen hotaraste sa petreaca cele 40 de zile intr-una din pesterile Muntelui Cetatuia, urmand astfel marilor nevoitori de odinioara.

Tot din randuiala lui Dumnezeu, care nu lasa necinstiti si ascunsi pe sfintii Sai, parintele Pimen patrunde intr-o pestera cu buna mireasma. Aici se aflau, neatinse de stricaciune, placute la vedere si frumos mirositoare, moastele Sfantului Schimonah Ioanichie, adormit in Domnul la anul 1638.

In interiorul pesterii, pe peretele de piatra, sfantul si-a cioplit doar numele si anul adormirii sale, spre vesnica pomenire, astfel: “Ioanichie Schimonah 1638.” Moastele au fost mutate, cu mare evlavie in biserica manastirii. Acestea sunt singurele moaste intregi ale unui sfant cuvios roman din secolul al XVII-lea pastrate pana in zilele noastre.

Sfantul Ioanichie Schimonahul – sfantul ocrotitor din Carpatii Romaniei

Prea Sfintitul Calinic al Argesului, vorbind despre Sfantul Ioanichie, spune urmatoarele: ”Cand citim in Scripturile batrane ca ”al Domnului este pamantul si plinirea lui!” (Psalmul 23, 1), inima ne tresalta de bucurie si sufletul inalta marire lui Dumnezeu Atoatecreatorul.

Pe intinsul Pamantului, vai, campii, dealuri si munti, zidirea lui Dumnezeu, faptura mainilor Sale, omul, a umplut vazduhul cu bucuria lui de a fi, in frumusetea lumii vazute. Din plamada mainilor Sale, Dumnezeu a ridicat eroii credintei, nadejdii si dragostei, sihastrii si eroii pe drumul desavarsirii rasariti si la noi, de la picioarele muntilor pana-n crestetul lor mangaiati de lumina si caldura soarelui.

“Coloana vertebrala” a Romaniei, Carpatii, plini de pesteri, ape, flori si cant de pasari cu ponoare si poieni pline de ghiocei, narcise si brazi, candelabre atarnate de taria cerurilor, iubitorii de Dumnezeu, monahii si monahiile, unii preoti si arhierei si-au cuprins fiinta intru marirea lui Dumnezeu, cea nevestejita de trecerea timpului, intru sfanta sihastrie si veghere neadormita. De mii de ani, Carpatii si spatiile romanesti au cantat imaginea lui Dumnezeu in culori si lumini neapuse. Templul cel maret, indreptat cu fruntea spre soare, Carpatii romanesti, si-a deschis ferestrele de veghe, rugaciune si virtuti.

Carpatii Moldovei, Ceahlaul cel sihastresc, daca ne gandim doar la sihastrii nevoitori din secolele XVI-XVII, vom aminti pe Melania si Sofia schimonahiile, cuviosii Vucol, Ghedeon si Gherman; cuviosul Lazar Sihastrul din Sihastria Putnei, Silvestru, Chiriac, Iov si Agaton, sihastrii din chinovia Tazlau, Chiriac, celebru  nevoitor din muntii Bisericani, Partenie si Pavel, ctitorii Sihastriei Nemtene, Varlaam, Mitropolitul sfant, de curand canonizat, Epifanie si Daniil de la Voronet, Atanasie Crimca, mitropolitul Moldovei si Sucevei, episcopul Efrem al Radautilor, Pangratie arhimandritul de la Sucevita, Dosoftei Dascalul de la Schitul Zosima Secul Neamtului; cuviosii Evloghie, Pimen, Misail, Vasile si Paisie, Partenie si Rafael, din Sihastria Agapiei Vechi; Filotei Dascalul de la Manastirea Putna, Isaia Pustnicul de la Manastirea Moldovita si Ioan Arhiepiscopul de la Rasca. O parte dintre sihastrii mentionati vor fi canonizati anul acesta, la propunerea Parintelui Patriarh Daniel si cu aprobarea Sfantului Sinod.

In Carpatii Tarii Romanesti si ai Ardealului s-au nevoit Meletie si Neofit, sihastrii din pesterile Manastirii Stanisoara, Daniil si Misail, ctitorii Manastirii Turnu; Sfintii IerarhiSava si Iorest marturisitorul, Iosif de la Partos si Ioan Valahul. O, Doamne, si cati sihastrii sfinti n-or mai fi pe acest sfant pamant romanesc pe care noi nu-i stim, dar pe care Dumnezeu ii va scoate la lumina atunci cand va crede El.

In Tara Campulungului Muscel se afla o sihastrie unica in felul ei, numita Valea Chiliilor, in vechea asezare dacica denumita Cetateni, de la care si-a luat numirea si Manastirea Cetatuia Negru Voda.

In acest loc mirific – Valea Chiliilor -, in secolele trecute, zeci de sihastri ridicau marire lui Dumnezeu in postiri si rugaciuni cu foc dumnezeiesc. In chip cu totul minunat, in anul 1944, egumenul Schitului Cetatuia, Pimen Barbieru, dimpreuna cu monahul Isidor, din indemn dumnezeiesc, au descoperit o pestera sapata in peretele muntelui, aproape de bisericuta din piatra, in care se aflau, pe un pat de piatra, moastele unui sfant sihastru. Ele erau acoperite de o panza fina tesuta de paianjeni, iar deasupra, pe perete scris in piatra: ”Schimonahul Ioanichie + 1638.”

Din marturiile de atunci, transmise prin viu grai mai mult, osemintele marelui sihastru Ioanichie au fost duse in biserica schitului si asezate la loc de cinstire, unde se afla pana in ziua de astazi.

Vietuitorii Manastirii Cetatuia Negru Voda, staretul Modest, crestinii evlaviosi si clericii mireni, dau marturii despre minunile ce le savarseste Schimonahul Ioanichie. Cea mai aspra sihastrie din Tara Romaneasca, Valea Chiliilor, este un tezaur duhovnicesc unde s-au sihastrit in post si rugaciune, in decursul veacurilor, multime de calugari.

Pana acum, cu voia lui Dumnezeu, s-au descoperit moastele Schimonahului Ioanichie, trecut la cele vesnice in anul 1638, dupa cum s-a citit inscriptia sapata in piatra, pe peretele din pestera, poate chiar de mana sa.

Aceste semne, de vadita piosenie, ne indeamna sa facem demersurile la Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane pentru a aproba pregatirea canonizarii Schimonahului Ioanichie, care s-a nevoit in Valea Chiliilor peste 30 de ani. Ne bucuram sa reamintim osteneala Parintelui Ioanichie Balan, harnicul cercetator care a publicat cateva carti in care a zidit memoria timpului sihastresc din Romania, cum ar fi:

“Vetre de sihastrie romaneasca, Sihastrii din Dambovita” (Editura IBMBOR, Bucuresti, 1982); ”Sihastria de pe Valea Chiliilor, Comuna Cetateni, secolele XIII-XIX”; ”Pateric romanesc” (Editura Arhiepiscopiei Tomisului si Dunarii de Jos, Galati, 1990);”Cuviosul Ioanichie Schimonahul – Sihastria Valea Chiliilor Muscel” († 1638) si ”Sfinte Moaste din Romania” (Editura Manastirea Sihastria, 2004).

Osteneala Parintelui Ioanichie Balan, marele cautator, prin munti si vai, de sfinte sihastrii, unde au vietuit in aspra asceza si sfintenie, cu candela aprinsa intru priveghere neadormita, isi gaseste acum mangaiere, intalnindu-se cu toti sfintii romani, cuviosi si ierarhi, despre care a scris cu credinta, nadejde si iubire, aprinse de focul Duhului Sfant.

Daca nu era voia lui Dumnezeu, Duhul Sfant nu-l indemna pe egumenul Pimen Barbieru sa descopere pestera din peretele abrupt al muntelui din Valea Chiliilor sisfintele moaste ale Schimonahului Ioanichie care au rezistat timpului 370 de ani.”