Blog

Astazi, mi-au ramas intiparite ultimele cuvinte din Evanghelia Praznicului: … si s-au intors in Ierusalim cu BUCURIE MARE.”
Paradoxal, nu?! Tinand cont ca era vorba de o despartire. Si stim din proprie experienta ca despartiirle aduc tot felul de sentimente, numai bucurie, nu. Si atunci, de unde aceasta bucurie? Si nu orice fel de bucurie, ci “ bucurie mare”!
De la Hristos.
Si am facut imediat analogia cu plecare noastra de la biserica, de la Sf. Liturghie.
Plecam noi avand in sufletele noastre aceasta bucurie mare? Daca da, atunci inseamna ca L-am intalnit pe Hristos.
Daca nu, inseamna ca avem o problema.

Anul trecut, în drumul nostru spre Essex, ne-am oprit pentru o scurtă vizită de curtoazie și în Bătrâna Londră pentru că se cuvenea ca un astfel de măreț oraș să primească și binecuvântata vizită a cinstitelor noastre fețe bisericești. Eram in Trafalguar Square și aveam nevoie la toaletă. Ca ghid al nostru aveam un ucenic al părintelui Nicolae Saharov, Constantin, după numele lui de binefăcător al nostru, fost student o bună bucată de vreme la Londra și care cam știa Londra ca-n palma. Așa că nu i-a fost greu să ne conducă către cea mai apropiată toaletă, aflată în incinta unei biserici catolice din preajma celebrei piețe. Aflîndu-ne în buricul Londrei mi se părea firesc ca orice instituție, inclusiv o biserică, să fie prevăzută cu o toaletă publică. Deci nimic suspect până aici, nimic nelalocul lui până aici. Am intrat în biserică și imediat în stânga să făceau niște scări care coborau la subsol unde erau toaletele; io am rămas puțin în hol ca să mă odihnesc. Scurt timp, s-a întors după mine și cu vehemență suspectă mă tot invita să cobor, ghidu(șu)l nostru. Un lucru pe care l-am și făcut de îndată, iar când am ajuns la subsol am văzut că era împărțit în două: o treime, în partea dreaptă reprezentată de toalete, iar două-treimi în partea stângă un gen de autoservire „împinge tava” în care încăpeau vreo 15 mese de câte patru persoane. Am mers la toaletă și m-am întors la autoservire, uitându-mă în vitrină după niște salată de fructe de mare (mai mult interesându-mă prețul decât cumpărarea lor).
Si în timp ce mă uitam ba în stânga, ba în dreapta, după una, după alta, mi-a atras atenția pardoseala.
Dacă la toalete totul era nou și pe jos era gresie de cea mai bună calitate, aici, in schimb totul era vechi, dalele de piatră recunoscându-le imediat, pentru ca semanau cu cele din biserica noastra rupestra. Dar era, totuși, si ceva diferit la unele dintre ele, pentru că mi s-a părut că nu arată la fel cu celelalte. Și m-am tot sucit și m-am tot învârtit în jurul unei astfel de dale, ca să-mi dau seama ce era diferit la ele, in afara de marime si forma. Si am observat că pe așa zisa dala din fața mea era un înscris. Am reusit să buchisesc ceea ce scria pe ea si am ramas inlemnit, pardon, pietrificat, ca sa fiu in ton cu mediul.
Dala nu era dala, era pur si simplu o lespede de mormânt. Cu alte cuvinte eu eram într-un cimitir {cripta} și sedeam cu picioarele pe un mormant!!!
Șocat (de-a dreptul, nu ca-n tabloide), primul instinct a fost să o iau la fugă spre ieșire. Vă rog să mă credeți, și acum când mă gândesc la acel moment, mă apuca fiorii. M-am liniștit un pic și al doilea gând a fost să strig la cei care stăteau acolo, și bucătari și vânzători si ospătari dar, mai ales, la consumatorii care ședeau și mâncau și beau și se înveseleau pe mormintele străbunilor lor:
– Nebunilor, ajunga-va cu nesimtirea asta!
Bineînțeles că nu am făcut niciuna nici alta pentru că rezultatul era dinainte stiut, adica ar fi fost totalmente inutil. Așa că am plecat către ieșire, mergând ușurel, cu statura unei curci plouate, de data aceasta pasind cu mare grija, ca prin cimitirul din curtea bisericii noastre, așa cum ma învățase bunica de mic:
– Aici, baiete, fiecare palma de pamant pe care o calci este pamant sfant.
Am ieșit afară unde mă așteptau cei împreună cu mine pelerini, eu alb la fata ei cu un suras trist in coltul gurii intrebandu-ma, bineînțeles, retoric:

 
„Boierii pamânteni, nemaidorind sa îi conduca un cantacuzin, aproape ca l-au fortat pe logofătul Constantin Brâncoveanu să preia domnia. Ziseră cu totii: „Logofete, noi cu totii pohtim sa ne fii domn”. El zise „Dar ce as vrea eu cu domniia, de vreme ce ca un domn sunt la casa mea; nu-mi trebuie sa fiu”. Iar ei zisera: ” Ne rugam, nu lasa tara sa între alti oameni sau rai, sau nebuni sa o strice, ci fii!”. Si-l luara de mâini si-l împingeau de spate. A fost uns domnitor la mitropolia Bucurestilor, în prezenta patriarhului bizantin Dionisie si a mitropolitului valah Antim. În biserica, Brâncoveanu a spus: „Domniia aceasta eu nu o pohtesc ca sa-mi înmultesc grijile si nevoile, ci dumneavoastra m-ati pohtit si fara voia mea m-ati pus domn în vremuri ca acestea turburate, încungiurati de osti de vrajmasi; ci dar acum iar întreb: este-va cu voia tuturor?”
Si toti raspunsera: „Toti voim, toti pohtim”. Zise iar: „Deaca pohtiti toti, mi-e voia si mie sa-mi dati un juramânt înaintea Lui Hristos precum veti fi cu dreptate si de ar veni vreo primejdie domnii mele, despre vreo parte, sa stati cu mine toti”.
Și toți boierii au jurat pe Cruce și pe Evanghelie.
Si asa s’a fost ales Domn al Tarii Romanesti , Constantin Brancoveanu, cand era cursul anilor 1688, luna lui Octomvrie, in 29 de zile.”
extras din „Anonimul brâncovenesc”

A fost odata un olar care traia intr-un sat uitat de lume. Visul lui era sa ajunga in marea Cetate, unde sa poata avea propria pravalie de vase, oale si obiecteceramice. Dar sansele lui erau mici, pentru ca olarul era foarte lenes si muncea doar pentru a-si asigura traiul zilnic.

Intr-o zi, olarul intalni un calator care ii spuse ca intr-un sat vecin traieste intr-o coliba un intelept care poate sa-ti ofere orice raspuns. Ce era ciudat la el era ca nu iesea niciodata din coliba si nici macar nu vorbea. Cel care dorea sa-i puna o intrebare trebuia sa bata la usa, apoi sa deschida un oblon ingust prin care se vedeau in semi-intunericul dinauntru doar ochii inteleptului mut. Apoi trebuia sa-i puna o intrebare, iar inteleptul ii raspundea din ochi, omul putea citi raspunsul in expresia acestora.

Auzind asta, olarul alerga imediat in satul vecin, la coliba cu pricina. Ciocani usor, apoi trase oblonul de pe usa. Prin fanta ingusta, vazu cu greu niste ochi ce il priveau din intuneric. Ii puse pe nerasuflate intrebarea: “Cum pot sa ajung sa prosper in marea Cetate?” apoi se uita cu atentie la expresia celui dinauntru. Si vazu niste ochi plictisiti, nepasatori, total indiferenti. In acel moment realiza ca asa a fost si el fata de meseria lui, lenes si nepasator!

Isi spuse: “Pana acum am stat si am asteptat sansa ideala, sa ma loveasca din senin. Dar raspunsul e foarte simplu, trebuie sa muncesc eu mai mult pentru a ma apropia de telul meu!Oare cati oameni fac aceeasi greseala?” se mai intreba el. “Peste tot vad oameni care se plang de lipsa de sansa in loc sa puna mana si sa faca ceva…”

In urmatoarele luni incepu sa modeleze oale si ulcioare zi de zi, pe care le vindea in satele apropiate si rezultatele nu intarziara sa apara. Deja castiga bine, iar o mare parte din bani ii punea deoparte pentru a-si permite sa se mute in Cetate. Cu toate astea, isi dadea seama ca nu era suficient si in acest ritm i-ar fi trebuit ani intregi. Si pe deasupra, la sfarsitul zilei nu se simtea implinit de munca lui.

Asa ca porni iar spre coliba inteleptului mut, gandindu-se cu nerabdare la reintalnire. Coliba arata la fel, in paragina, puteai sa juri ca nu locuieste nimeni acolo. Batu in usa dupa obicei, apoi trase oblonul si puse intrebarea cu ardoare: “Cum pot sa vand mai mult pentru a-mi permite sa plec in marea Cetate?” Ochii dinauntru erau tristi, obositi, lipsiti de lumina. “Privirea unui om singuratic, izolat de lume”, gandi el. Si atunci isi aminti de propria singuratate, de faptul ca nu avea prieteni si isi evita mereu rudele. Pentru ca ii era frica sa nu ii ceara bani sau alt ajutor.

A doua zi pleca in targ cu un singur gand: sa vanda atat de multe oale incat sa-si poata ajuta toate rudele, vechii prieteni si chiar vecinii cu care nu se intelegea foarte bine. Toti cunoscutii lui erau oameni sarmani care abia se descurcau de pe o zi pe alta. Dupa o luna, vindea si castiga aproape de 2 ori mai mult si nu numai ca ajutase multi oameni cu bani si mancare, dar ii ramanea si lui o suma impresionanta.

Castiga atat de bine incat peste putin timp reusi sa-si ia o casuta in marea Cetate, unde visase mereu sa ajunga. Targul era mult mai mare in Cetate. Pe aici treceau calatori care veneau de peste mari si tari si care aveau pungile doldora de bani. Olarului ii mergea foarte bine si isi facuse multi prieteni, caci isi pastrase obiceiul de a ajuta oameni aflati la nevoie. Dar inca era departe de telul lui.

Pentru a-si deschide pravalia pe care o visase, unde sa aiba ucenici si vanzatori care sa lucreze pentru el, avea nevoie de mult mai mult. Si deja muncea de dimineata pana seara si vindea aproape tot ce producea. De data asta abia astepta sa ajunga din nou la coliba inteleptului. Si avea incredere deplina ca isi va primi raspunsul, ca si in celelalte dati.

Ajuns in fata colibei, fu cuprins de un sentiment ciudat. Era si mai darapanata, arata de-a dreptul parasita. “Oare o fi murit?” se intreba el si il trecu un fior. Ciocani in usa cu maini tremurande si deschise oblonul ingust. Un sentiment de recunostinta ii cuprinse inima cand vazu din nou ochii in intuneric.”Muncesc de dimineata pana seara si vand tot ce produc. Dar tot nu e suficient pentru a-mi permite sa deschid pravalia mea. Ce as putea face diferit pentru a castiga mai mult?” si se uita cu atentie in ochii inteleptului mut.

Privirea din intuneric era de aceasta data vie, indarjita. Olarul putea citi in ea determinare, dar si disperarea unui om pe cale sa-si piarda speranta. Apoi se gandi la viata lui din ultimul timp. Pe de-o parte era foarte multumit ca se mutase in Cetate si ca prospera, dar pe de alta parte muncea atat de mult incat nu se mai putea relaxa si bucura de viata.

In urmatoarea dimineata se trezi mult mai odihnit, parca era mai usor. Isi savura micul dejun la umbra copacilor din gradina, gandindu-se cat de recunoscator este pentru viata lui. Abia acum isi dadea seama cat de bine este sa te si opresti din cand in cand sa te bucuri de lucrurile marunte, cum ar fi aroma ceaiului sau mirosul florilor salbatice. Apoi facu ceva ce nu facuse de foarte mult timp: pleca direct spre targ, fara sa modeleze nici o oala. De obicei incepea ziua muncind din greu, apoi fugea repede dupa-amiaza sa-si vanda creatiile. Lua doar cateva ulcioare facute de el mai demult. Erau cele mai frumoase, le pastra in locuinta lui pentru a-i incanta ochii.

Dimineata, lumea din targ era diferita. Erau alti musterii, calatori veniti din alte parti. Printre ei, olarul remarca un personaj aparte, imbracat in haine scumpe. Avea trasaturi nobile si din mersul lui se vedea ca era un om puternic si hotarat. Omul se opri chiar in fata olarului si incepu sa studieze cu atentie ulcioarele lucrate cu migala.”Nu am mai vazut nicaieri asemenea indemanare”, spuse el. “Ce ai zice sa lucrezi ceramica pentru Curtea Regala? Ai fi platit de cinci ori mai mult fata de cat castiga un olar de rand.”

Olarul nostru nu-si mai incapea in piele de bucurie… sa produca pentru fetele regale! Cu banii castigati ar putea sa-si deschida pravalia in cateva luni! Si toate astea doar pentru ca a decis in acea zi sa se relaxeze si sa fie deschis la ceva nou!

Primul lucru la care s-a gandit dupa aceasta intamplare a fost sa-i multumeasca inteleptului mut. Il ajutase asa de mult si nici macar nu apucase sa il vada complet la fata! Vroia sa-l stranga in brate si sa-i spuna cat de mult au contat intalnirile lor… Ajuns la coliba, batu la usa iar apoi deschise oblonul. Ochii dinauntru straluceau de bucurie ca niciodata.

“Mare intelept, stiu ca esti mai retras de felul tau, dar vreau sa-ti multumesc din suflet si sa-ti povestesc cat de mult m-ai ajutat!” spuse olarul. Apoi deschise usa si ramase inmarmurit. Inauntru, dincolo de usa, era doar…o oglindă.

SURSA