Blog

“Cand nevoia celuilalt este nevoia mea,
cand bucuria celuilalt este bucuria mea,
cand celalalt este eu si toti intru toate Hristos.
Asta socotesc eu ca inseamna sa fim una”.
Ieromonah Savatie Bastovoi

– V-a adus calugaria vreo satisfactie deosebita?
– Calugaria iti descopera viata dintr-un unghi la care un om obisnuit nu are acces. Am vazut si am trait lucruri pe care sunt convins ca nu le-as fi cunoscut niciodata daca ramaneam „in lume”. Cu toate acestea, calugaria nu este un culcus si nici macar un turn in care te stabilesti. Este o continua stradanie de a escalada un munte. Si daca Sisif, in chinul sau de a urca muntele, cadea de fiecare data sub greutatea pietrei pe care era condamnat sa o care, eu cad neincetat sub propria greutate. Aceasta insa ma face constient de greutatea pe care o port. Credinta ca intr-o zi voi invinge si voi ajunge acolo, sus, ma insufleteste. Ma bucur ca nu am ramas un simplu bolovan la poalele muntelui. Chiar daca sunt un bolovan, vreau sa fiu un bolovan care se rostogoleste.

– Este greu sa fii calugar?
– Foarte greu, dar merita.

– Nu ati crezut dintotdeauna in Dumnezeu: ati crescut in casa unui propagandist al ateismului stiintific. Pe cand erati copil, la ce argumente apela tatal dvs. pentru a va convinge ca Dumnezeu nu exista?
– Facea uz de niste argumente tipice. Mai intai: Dumnezeu nu poate sta pe nori, deoarece norii nu sunt decat niste vapori. Pe urma: pe proorocul Iona n-ar fi putut sa-l inghita o balena, deoarece gura acesteia nu este mai larga decat un pahar de doua sute de grame. Pe urma, faptul ca in corabia lui Noe n-ar fi putut sa incapa toate vietatile din lume. Cam atat, in mare. Dar cred ca, inainte de toate, m-a convins autoritatea tatalui, ca pe orice copil. El credea ca Dumnezeu nu exista si aceasta credinta a lui se baza pe astfel de argumente.

– Acum, ca ati ajuns calugar si preot (ieromonah), ati gasit raspunsul la aceste intrebari?
– Nu. Eu nu am ajuns la Dumnezeu prin rationamente. Am cunoscut un Dumnezeu viu si plin de iubire care poate sa intre in viata ta si sa te invaluie asa cum te invaluie mireasma unui parfum.

– Ati putea sa ma convingeti ca Dumnezeu exista?
– Nu.

– Dar ati vrea?
– Vreau si nu vreau. Vreau pentru ca asta il face pe om fericit si nu vreau pentru ca nu-mi place sa-L discut pe Dumnezeu in sensul ca exista sau nu exista. El e prea mare si, mai ales, prea plin de iubire ca sa fie nevoie sa-L discut in fata unui pamantean. Lui Dumnezeu nu-i place cand i se pun conditii, nu-i plac pariurile, dar ii plac invingatorii. Daca cineva este un invingator, un invingator al propriei micimi, al propriului egoism si orgoliu, Dumnezeu i se descopera negresit.

– Si totusi, cum ati ajuns la credinta?
– Nu vreau sa vorbesc despre asta. Este ca si cum m-ati intreba cum mi-am sarutat prima dragoste.

– Apropo de dragoste. Cum ati putut sa renuntati la toate cele lumesti?
– Fiecare din noi, mai devreme sau mai tarziu, este pus in situatia de a renunta la ceva. Batranetea, boala si, in cele din urma, moartea ne desparte de aceasta lume cu tot ce are ea frumos sau urat in ea. De vreme ce L-am descoperit pe Dumnezeu si am crezut in tot ce zice El, am simtit ca indemnul „ia-ti crucea si urmeaza-Ma” se refera si la mine. Am vrut sa-L urmez pe Iisus Hristos nu atunci cand ma vor intoarce in pat cu cearsaful, nu atunci cand nu voi mai trebui nimanui, ci acum. Fericitul Augustin zicea: „Nu vreau sa-i dau lui Dumnezeu ceea de ce eu insumi nu mai am nevoie”, adica batranetea si boala. Nici in jocul de carti nu intri fara sa platesti si cu cat miza e mai mare, cu atat taxa de intrare e mai mare. Cand eram copil, jucam si eu carti la club si prin beciuri ca Pavel Stratan si chiar daca pierdeam mai de fiecare data, jocul in sine ma captiva si astfel uitam de pierderi. In relatia cu Dumnezeu exista o inflacarare care te face sa treci peste multe din cele pe care mai inainte le considerai o mare pierdere.

– Ati facut scoala de pictura pentru copii pe timpul sovieticilor si Liceul de Arta la Iasi. Dupa ce v-ati calugarit, ati predat iconografia la Seminarul Teologic din Chisinau. Ce parere aveti despre scandalul iscat impotriva icoanelor in Romania, in anii trecuti?
– Lupta impotriva icoanelor nu este noua, desi a inceput o data cu institutionalizarea crestinismului. In Imperiul Bizantin s-au purtat cele mai crunte lupte impotriva icoanelor. Scopul era mai mult unul politic decat dogmatic, desigur, desi imparati ca Leon Isaurul au incercat sa dea acestei campanii iconoclaste un temei doctrinar. Argumentele iconoclastilor bizantini au fost preluate mai tarziu de catre protestanti. In Imperiul Bizantin, ca si in zilele noastre, convietuiau crestini, musulmani si iudei. Spun musulmani si iudei, deoarece doar aceste doua religii neaga reprezentarea lui Dumnezeu. Iconoclasmul bizantin a venit si dintr-o nevoie politica de a-i impaca pe toti. Iudeii si musulmanii au dreptate in acest sens, deoarece icoana este posibila doar dupa intruparea lui Dumnezeu, intrupare in care ei nu cred. In Vechiul Testament nu putea fi vorba de o neprezentare a lui Dumnezeu. Dar din moment ce Dumnezeu S-a intrupat in Iisus Hristos, El poate fi pictat in firea Sa omeneasca, dumnezeirea ramanand nevazuta si cu neputinta de reprezentat. Oamenii care resping icoana resping, de fapt, prezenta lui Dumnezeu in lume. Lepadarea de icoane aduce cu sine o mare saracie spirituala. Priviti experienta protestantismului care in cinci secole nu a mai contribuit cu nimic la imbogatirea istoriei artelor.

– Sunteti autorul unui roman despre copilaria sovietica, roman ce va aparea in vara aceasta la Editura „Polirom” din Romania – „Iepurii nu mor”. Ce sugereaza acest titlu?
– Este un roman scris in anii studentiei mele la Timisoara care a si fost publicat la Brasov, dar care a avut o circulatie restransa. Este imperiul vazut cu ochii unui copil. De-a lungul cartii, ca o tesatura de paianjen, revine o discutie absurda dintre Lenin si Felix Edmundovici in care rasuna franturi de lozinci, care in mintea copilului se transforma in fantasme de eroism sau de teama. La un moment dat, faptul ca iepurii nu mor devine la fel de evident ca si dainuirea Uniunii Sovietice. Exista oameni care inca mai cred ca iepurii nu mor.

– Va ganditi des la moarte?
– Da.

– De ce? Va este frica?
– Si da, si nu, dar asta ma face sa fiu om. Omul este singurul „animal” care se gandeste la moarte, care isi asteapta sfarsitul. Constiinta mortii ne face viata mai vie, ne aduce aminte ca nu am fost lasati zadarnic pe acest pamant. Trebuie sa ne grabim sa umplem viata noastra de rost, un rost pentru care ar merita sa traiesti si sa mori.

– Cum este bine sa ne pregatim pentru spovedanie, sau pur si simplu atunci cand simtim, asa cum spuneati, atunci cand ne mustra constiinta sa mergem la parintele duhovnic. Sau mai trebuie sa facem si altceva mai mult decat atat?
– Eu socotesc ca este bine sa te duci sa spovedesti ceea pentru ce te mustra cugetul. Asa am trait-o si asa am vazut ca rodeste bine. Pentru ca eu facandu-mi spovedania ca frate (de manastire) intru inceput, avand si experienta scrierii de mai inainte, m-am trezit odata dupa ce mi-am tocmit spovedania: „Mai, parintele o sa-mi rupa spovedania asta, n-ar fi bine s-o copiez, s-o am si eu, s-o trag la xerox, ca asa o spovedanie extraordinara cum am facut-o eu poate folosi si la altii sa-i invete cum sa se spovedeasca”. Foarte usor, si de fiecare data cand imi faceam spovedania de acasa, cadeam in ispita, caci glasul cel strain imi spunea: „Vai ce frumos te pocaiesti, vai cum ai putut s-o vezi si pe asta, si pe asta ai vazut-o, si pe cealalta, vai, dar acum nu te mandri si spune: parinte m-am mandrit in timp ce-mi faceam spovedania si chiar si acuma cand spun cad in slava desarta”. Sa fim atenti la gandurile care ne sufla ca in asa fel ne imprastiem incat ajungem la nimic, batjocoriti. De asta Iisus Hristos ne spune: „Una singura trebuieste”. Vezi ceea ce te mustra pentru inceput si nu asculta de glasul care usor te arunca-n mustrarea cugetului pentru tot fleacul; ca ti-ai suflat nasul si nu departe era nu stiu ce, ca ai simtit ca ai fost asa, sau altcumva. Vezi ce este si toate pacatele si gresealele, pentru ca noi gresim ca oameni si sa nu uitam ca in tot ceasul gresim, dar spune inaintea Domnului in tot ceasul si socotesc ca Domnul dezleaga. Si tocmai cele pentru care cugetul nu te mai mustra, desi le-ai facut, cunoaste ca Domnul ti le-a iertat, tocmai pentru ca nu te mai mustra, daca tu esti un om imbisericit, mergi intotdeauna, pazesti legatura cu duhovnicul, te impartasesti, daca te trezesti ca pentru unele nu te mai mustra cugetul, este pentru ca te-ai rugat, ai cerut la Dumnezeu iertare, seara in rugaciune (acolo sunt spovedanii). In toate rugaciunile noastre, in majoritatea sunt spovedanii, asa ca sa nu te miri ca nu mai simti cutare sau cutare, sau cutare. Domnul stie sa te ierte, dar cele ce te mustra spune-le si mergi la duhovnicul tau.

Asa faceau si parintii nostri. Nu ne putem inchipui in ceata Sfantului Pahomie cel Mare, care avea peste 7 000 de calugari ca veneau toti cu spovedanii de-astea de doua ceasuri. Inchipuiti-va ce este ca pana astazi n-ar fi avut voie sa moara toti calugarii aceia, pentru ca n-ar fi terminat toti de spovedit de atunci pana acum, ca astea durau sute de ani, dac-ar fi asa. Inseamna ca ei isi spuneau gandurile lor: asta am gresit parinte, asta am gandit, un gand, doua, nu multe, dar mai des, mai bine. Decat sa faci o spovedanie la cinci luni in care sa-i povestesti istorii si biografii, autobiografii, mai bine du-te la parintele tau si spune-i: parinte asta mi-o fost si asta, si ii usurezi si lui munca si tie obsesia ca uiti pacatele. Nu uiti. Daca te spovedesti o data pe an mai uiti. Dar eu zic ca nu gresesti daca te duci cand te mustra cugetul si spui: „Parinte asta am facut”. Cand merge parintele pe alee, sau pe unde-l vezi. Poate nu-l gasesti ca este totdeauna ocupat, dar tu cand l-ai gasit spune-i: am facut asa si asa. Domnul sa blagosloveasca. Si cand vii atunci la spovedanie nu mai esti mustrat ca l-ai uitat. Tu ai spus-o parintelui si in dezlegarea pe care o primesti, acolo sub epitrahil, se numara si toate celelalte pe care le-ai spus pe drum sau in oricare alt loc. Asa ca socotesc ca bine face cel care-si cerceteaza duhovnicul cand intra in masina si cand vede ca iese din biserica si ii spune un cuget daca-l mustra, bine va face decat sa le poarte cu sine.

– Preacuvioase Parinte Savatie, credinta noastra este o credinta a bucuriei si cu toate astea vedem ca marea majoritate a crestinilor nostri sunt asa mai posaci, mai posomorati, tristi as putea spune. Cum poate un crestin, sau ce trebuie sa faca ca sa redescopere bucuria credintei in Hristos, bucuria vietii in Hristos?
– Trebuie sa-l cunoasca pe Hristos si sa nu mai traiasca in inchipuirile mintii sale, ca si aseara cand a afirmat cineva ca „in Ortodoxie eu deznadajduiesc, ma duc la alte confesiuni”…. Asta pentru ca n-ai cunoscut ce este Ortodoxia. Nici nu stii in care Biserica mergi si de ce mergi acolo, pentru trandavirea si trairea, intepenirea in mintea noastra, in formele noastre, ne apropiem de biserica prada de aceste forme.

Sa-l cunoastem pe Iisus Hristos Cel care a sfaramat legea pentru a ne da noua vremea harului si a dragostei si daca si asa te impovareaza si obosesti si nu-ti este de nici un folos, incearca si fa ceea ce vrei tu sa faci. Cum vrei sa te rogi? Vreau asa ca uneori parinte citesc mai bine din psalmi. Dar citeste mai bine din psalmi. Fa ceea ce-ti este in duh. Azi asa, maine asa si vei avea bucurie, vei avea bucurie. Cunoaste pe Iisus Hristos, apropie-te de El! Te obosesc formele, dar roaga-te si mergi, mergi cum stii. Sa nu cazi! Cum ne spune Sfantul Apostol Pavel: „Ati luat un duh al slobozeniei, un duh al libertatii. Numai ca libertatea voastra sa nu fie spre pacat, spre plinirea patimilor trupesti”.

– Preacuvioase Parinte Savatie, acum, la finalul dialogului nostru, pentru care va multumesc in mod deosebit, dorindu-va sa aveti in continuare perte de mult spor si de multe impliniri duhovnicesti, as vrea sa va intreb daca cineva si-ar pune intrebarea si v-ar pune intrebarea in duh: „Ce sa fac parinte ca sa ma mantuiesc?”. Ce ati raspunde?
– Iubeste pe Dumnezeu din toata inima ta si din tot cugetul tau si pe aproapele tau ca pe tine insuti si te vei mantui!

de Stelian Gombos

1. SURSA

Sa postim post bineplacut Domnului pentru a ne invrednici de pace si bucurie in ziua cea mare a Nasterii Lui.

“A manca – scrie Sf. Efrem Sirul in veacul IV – tine de legile firii, dar a posti tine de libertate”

Postul Nasterii Domnuluine da putinta curatirii trupesti si sufletesti. El inchipuie ajunarea de patruzeci de zile a Proorocului Moisi, precum si postul patriarhilor din Vechiul Testament. Dupa cum aceia asteptau venirea lui Mesia cu post si rugaciune, asa se cuvine sa astepte crestinii si sa intampine prin ajunare pe ”Cuvantul lui Dumnezeu” nascut din Fecioara Maria.

Acest post tine 40 de zile : de la 15 Noiembrie la 25 Decembrie, lasam sec in seara sfantului Filip , la 14 Noiembrie. Daca aceasta zi cade Miercurea sau Vinerea, incepem postul in seara zilei de 14 Noiembrie. Daca aceasta zi cade Miercurea sau Vinerea, incepem postul in seara zilei de 13 Noiembrie.

Postim de carne, oua si branza. Lunea, Miercurea si Vinerea mancam bucate fara ulei si fara vin. Martea si Joia se dezleaga la untdelemn si vin. Sambetele si duminicile, pana la 20 decembrie exclusiv, se dezleaga la untdelemn, vin si peste.

Daca in zilele de Luni , Miercuri si Vineri praznuim vreun sfant mare, insemnat in calendar cu cruce neagra (+) , mancam untdelemn si bem vin; iar de va cadea hramul bisericii sau sarbatoare insemnata in calendar cu cruce rosie (+) , atunci dezlegam si la peste. Martea si joia mancam peste, untdelemn si bem vin, cand cade in aceste zile: vreun sfant mare, hramul sau sarbatori cu rosu.

In ziua de Ajun se mananca tocmai seara si anume: grau fiert indulcit cu miere, poame, covrig sau turte din faina, caci cu seminte a ajunat Daniil proorocul si cei trei tineri din Babilon, care au inchipuit – mai inainte – Nasterea lui Hristos. La Craciun, in orice zi ar cadea mancam de dulce.

Primele mentiuni despre respectarea acestei perioade de infranare alimentara si trupeasca provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin si de la episcopul Leon cel Mare al Romei, care a rostit noua cuvantari despre acest post, numit „postul din luna a zecea“. Postul Craciunului este inchinat in primul rand sarbatorii Nasterii Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

La inceput, nu toti crestinii posteau in acelasi mod si acelasi numar de zile. De exemplu, unii posteau numai sapte zile, altii sase saptamani; unii tineau un post mai aspru, altii unul mai usor. Insa, Sinodul local din Constantinopol, tinut la anul 1166 (sub patriarhul Luca Chrysoverghi), a uniformizat durata Postului Nasterii Domnului in Bisericile Ortodoxe, hotarand ca toti credinciosii sa posteasca timp de 40 de zile, incepand cu data de 15 noiembrie.

Ca orice post, in primul rand el trebuie sa reprezinte o abtinere de la lucrurile rele care ne indeparteaza de Dumnezeu si de oameni.

Minune cu parintele Porfirie

– o mărturie a Mitropolitului Nicolae al Mesoghiei –

Un cuplu tânăr, fericit, de oameni cu adevărat dăruiţi Bisericii, dăruiţi în curăţenie, cu simplitate existenţială, îşi lasă viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Iar Acesta îi binecuvântează cu amândouă mâinile Sale. Îl întâlnesc pe Părintele Porfirie, cunoscutul şi luminatul sfânt al zilelor noastre, care le îmbrăţişează viaţa, cu fiecare amănunt al ei. Acest Părinte li se face scut de apărare în faţa oricărei primejdii, pavăză în faţa oricărei ameninţări; rugăciunea sa le zădărniceşte orice piedică. Dumnezeu le dăruieşte cinci prunci plini de har şi de bucuria vieţii: două fete şi trei băieţi. Cea mai mare dintre aceştia este o fată, Eva – o fiinţă plină de talent şi înţelepciune, cu o inteligenţă de om matur. Avea trăsături cereşti şi un comportament plină de dulceaţă. Era iubită de toţi cei din jur. A ajuns la vârsta de doisprezece ani – un adevărat înger! „Cu cei ce Îl iubesc, Dumnezeu împreună lucrează spre bine” – aşa credeau, în chip tainic, părinţii şi Îl slăveau pe Dumnezeu: „Doamne, ce binecuvântare!”

Brusc, într-o zi, cum traversa Eva fără de grijă strada din faţa biroului tatălui său, un autovehicul scăpat de şofer de sub control aduce neaşteptatul în drumul netulburat până acum al familiei: trimite copila la spital, iar de acolo în lumea unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci doar viaţă fără de sfârşit! Eva, fără să înţeleagă cineva cum şi de ce, în doar câteva clipe, s-a aflat în Raiul lui Dumnezeu, scufundându-şi însă părinţii cei nepregătiţi în iadul durerii şi al insuportabilei răsturnări a vieţii… Era ca şi cum ar fi dispărut Dumnezeu din faţa lor! Părintele Porfirie s-a făcut părtaş cu multă dragoste la durerea lor, stăruind cu multă discreţie asupra marii dragoste a lui Dumnezeu, pe care el însuşi o exprima şi o trăia cu multă bunătate, credinţă şi iubire – împrăştiind orice fel de îndoială şi gând greşit despre Dumnezeu…

Timpul curge. Ceilalţi copii cresc şi, prin creşterea şi darurile lor, umplu viaţa îndureratei mame cu o fericire umbrită de durere, iar viaţa tatălui cu smerenia acceptării voii dumnezeieşti. Sprijinul lor este a doua fată, Despina. O fiinţă cu totul diferită de Eva. În continuă mişcare, plină de viaţă, totdeauna cu zâmbetul pe buze. Răspândeşte în jurul ei doar bucurie, nădejde, fericire, strălucirea nevinovăţiei celei lipsită de griji şi probleme. Ai impresia că astfel de fiinţe nu au nici o legătură cu păcatul, cu bolile, cu moartea. Când vii în contact cu ele, uiţi tot ce este negativ, orice primejdie, orice este întunecat.

Într-o zi de primăvară, familia întreagă se află la o mănăstire din Epir, lângă graniţă. Un prieten de familie se făcea monah. Era un pic jucăuş şi şugubăţ, prieten bun al copiilor, om simplu şi inimos. Toată atmosfera este o mare bucurie, încărcată de un şi mai mare har. Despina se bucura şi ea. Toate sunt atât de frumoase, atât de dumnezeieşti, încât nimic nu poate păta această bucurie! Ar părea cu neputinţă!

Iată, însă, că nimic nu este cu neputinţă! La patru zile după tunderea în monahism, eram în Atena, când primesc un telefon incredibil din partea unui prieten dentist.

– Ţine-te bine, părinte, n-o să crezi ce vei auzi!

– Ce se întâmplă, ia zi?, răspund eu.

– Despina are de câteva zile o durere la o măsea, în partea dreaptă. Nimic neobişnuit; am zis să facem investigaţii după întoarcerea lor din Epir. Am făcut şi o actinografie şi sunt aproape sigur că e vorba de o formă de cancer al osului mandibulei! Nu-mi vine să cred!

Eu ştiam ce înseamnă acest lucru: eliminarea mandibulei, înlocuirea ei cu un os de la bazin, terapii dureroase, bunăstarea vieţii distrusă în mod tragic – iar, dincolo de toate, procentul de supravieţuire era de 10% şi de maxim cinci ani!

Neputând să mă împac cu o asemenea curgere a lucrurilor – Dumnezeul acela în care credeam eu nu trebuia să îngăduie asemenea lucruri! – îl întreb cu sfială pe prietenul meu dentist:

– Nu cumva ai făcut vreo mică greşeală? Nu cumva ar trebui să refaci analizele?

– Formele de cancer ale osului mandibulei inferioare au, din păcate, cel mai uşor mod de diagnosticare şi cea mai grea şi urâtă prognoză medicală, îmi răspunse. Te-am sunat, poate poţi s-o ajuţi să plece imediat în America. Nu trebuie să piardă nici un minut!

Nu trecuse mult timp de când fusesem în America, unde întâlnisem o situaţie similară, în care am ajutat şi eu, ca traducător pentru doctorii de acolo. De fiecare dată când urma să mă întâlnesc cu copilul în cauză – un băieţel blonduţ de şapte ani – mi se strângea inima din pricina imaginii înfricoşătoare! Băieţelul acela nu a reuşit să treacă prin toată procedura. A petrecut un răstimp chinuitor de luni de zile, într-o aşa-zisă viaţă – vederea lui rănea sângeros sufletele părinţilor săi şi dădea mărturie că nici cea mai bună ştiinţă, la nivel mondial, nu putea să-l ajute cumva…

Ar fi însemnat să se reia tot acest scenariu încă o dată! Părinţii ar fi mers în America plini de speranţe, la centrul cel mai bun, cu probabil cei mai străluciţi medici ai lumii, şi s-ar fi întors în Grecia cu probabilităţi. Ar fi plecat cu un copil bolnav, dar sănătos la înfăţişare, şi s-ar fi întors cu cineva ce nu poate fi privit, cu cineva cu care nu rezistă nimeni să trăiască. Iar toate acestea, în cazul cel mai fericit….

Tatăl, acest erou, a aflat tot adevărul; mama, nu prea multe amănunte. Au mers imediat la „părinţelul” lor, cum îi spuneau Părintelui Porfirie, pentru a lua binecuvântare. Acesta, mâhnindu-se împreună cu ei, şi-a arătat deosebita durere şi o intensă nelinişte sufletească. Singura ferestruică prin care să se reverse un strop de lumină şi de nădejde s-a arătat a fi faptul că şi Părintele a încuviinţat să plece degrabă. După cum se vede, în inima sa, împreună cu agonia negrăită a iubirii, exista şi o mică scânteie a nădejdii că toate vor merge bine.

Într-o săptămână, părinţii şi-au luat copilul şi au plecat în America, undeva în Ohio. Cât de neobişnuită a fost această călătorie! Se amestecau agonia cu aşteptarea, disperarea cu nădejdea. Însoţitor de nădejde şi adevărat mângâietor duhovnicesc în această călătorie a fost Părintele Porfirie, cu rugăciunile sale şi, mai ales, cu nădejdea lui – greu de întrezărit de noi, cei neputincioşi…

Lucrurile au decurs cu o viteză uimitoare. În trei zile de la sosirea lor, s-au hotărât ziua şi ora intervenţiei chirurgicale. Au fost reluate analizele şi a fost certificată boala.

Ziua operaţiei. Ora 16:10, în Grecia. Îmi sună telefonul. La celălalt capăt al firului, glasul mamei fetei:

– Ce faci, părinte? Nu mai pot îndura! Au luat-o pe Despina puţin mai-nainte. Mi-au spus că va dura vreo şapte ore. Mai am puţin şi-mi pierd minţile! Ieri m-au învăţat cum s-o hrănesc după operaţie. Mi-au dat o valijoară cu tot instrumentarul necesar, deoarece va trebui să-i deschid eu gura, mecanic! Mi-au arătat şi un alt copil ce fusese operat săptămâna trecută, pentru a mă obişnui cu situaţia, iar eu mai aveam puţin şi leşinam… Nu mai pot îndura, părinte, nu mai pot! Spune o rugăciune! Tot încerc la Părintele Porfirie, dar nu răspunde la telefon. Măcar de s-ar ruga pentru noi!

Eu amuţisem. Am închis telefonul. Ora Americii, în Ohio: aproximativ 8:15, dimineaţa. Mi-a cerut femeia să fac rugăciune! Ce rugăciune să fac, de vreme ce eu nu nădăjduiesc, de vreme ce eu nu cred, de vreme ce rugăciune, cu adevărat, face doar Părintele Porfirie? Mi-e ruşine…

În sfârşit, am rostit şi eu, acolo, două vorbe ce semănau a rugăciune. Am luat metanierul şi I-am cerut să ne miluiască pe toţi… Dacă, însă, aş fi fost în locul lui Dumnezeu şi aş fi văzut un părinţel atât de chinuit şi sărac duhovniceşte încât să facă o asemenea rugăciune, mi s-ar fi făcut milă de el şi de biserica lui, ce a ajuns să aibă în rândurile ei asemenea liturghisitori săraci şi vrednici de toată mila…

Timpul trecu fără să-mi dau seama. La 16:20 sună din nou telefonul. La celălalt capăt al firului, mama din America:

– Părinte, în puţin timp o scot din operaţie – nu era de fapt nimic! A scăpat doar cu o simplă extracţie de măsea! Mi-au spus că era o rădăcină multiplă, ce se dezvoltase ca nişte ghimpi. Ce înseamnă asta, părinte? Cred că-mi spun adevărul… Dacă poţi, mai încearcă la Părintele Porfirie, căci noi nu reuşim să dăm de dânsul. El trebuie să ştie adevărul…

Am exprimat cu gura un fel de bucurie, am ţinut însă înlăuntru îndoiala absolută şi am închis telefonul. Este absolut cu neputinţă, mă gândeam! În nici un caz nu se poate aşa ceva!

De îndată îi dau telefon prietenului dentist din Grecia şi-i spun veştile. Discutăm câteva minute, ne mărturisim amândoi gândurile şi suspiciunea, iar acela îmi spune, ca specialist: diagnosticul de cancer la osul mandibulei inferioare era clar, mai ales că fusese întărit şi de specialiştii americani, iar diferenţa faţă de o rădăcină de tip ghimpat este mare şi evidentă – cel mai probabil, în cursul operaţiei, medicii au constatat că situaţia este atât de avansată încât au hotărât să nu continue cu intervenţii radicale. Mama, atât de traumatizată, nu putea duce adevărul, aşa că cineva de acolo trebuie că i-a spus această poveste frumoasă, pentru a nu se prăbuşi cu totul!

Am hotărât ca prietenul meu dentist să-l sune pe Părintele Porfirie – poate că, între timp, acesta comunicase deja cu tatăl Despinei şi avea o imagine mai obiectivă asupra situaţiei. Dentistul sună. Părintele Porfirie ridică telefonul şi îi spuse:

– „Trecut-am prin foc şi apă, şi ne-ai scos întru odihnă”! (Ps. 65:12) De fapt nu era ceva grav. I-au scos un dinţişor, şi s-a liniştit şi ea şi noi. Acum trebuie să înceapă cântarea de slavă! Nimic altceva!

– Ce s-a întâmplat, Părinte, aţi vorbit cu tatăl Despinei?

– Nu, n-am vorbit cu nimeni… Mi-am făcut rugăciunea. Tocmai deschisesem telefonul şi s-a umplut sufletul meu de mângâiere. Despina acum este foarte bine! Dacă vorbeşti cu ei, spune-le să nu se grăbească să se întoarcă, ci să mai rămână vreo săptămână, ca să vadă şi ei America…

În loc de ţesut cancerigen, au găsit un mic chist. În loc de eliminarea osului mandibular, au scos doar un dinte. În loc de gustul morţii, toţi ne-am împărtăşit de trăirea unei minuni unice, a unei minuni săvârşite de Dumnezeu – a unei minuni ce, însă, nu s-ar fi săvârşit dacă nu era Părintele Porfirie…

Despina a terminat liceul şi s-a măritat. Astăzi are mulţi copii, şi se remarcă prin inima sa larg deschisă tuturor. Este plină de viaţă şi de credinţă. Viaţa ei este o minune. Le are pe toate. Singurul lucru care-i lipseşte este, pur şi simplu, …un dinte, o măsea ce nu se vede. Dacă s-ar fi văzut, ar fi arătat nu ceea ce este, ci acel lucru pe care-l reflectă: că „Harul lui Dumnezeu suflă unde voieşte”.

Din Εκεί που δεν φαίνεται ο Θεός

(Editura ‘Εν Πλῷ, Atena, 2009)

Traducere din lb. greacă de Pr. Dr. Constantin Petrache

Material apărut în nr. 30 al revistei “Familia Ortodoxă”

Părintele Daniel Pantazi, mai întâi cântăreţ, începând cu anul 1973, iar mai apoi slujitor al Catedralei patriarhale din 1985, ne-a mărturisit: „Mi s-a întâmplat să aud de la cineva despre ajutorul deosebit primit de la Sfântul Dimitrie cel Nou. Omul cu pricina avea meseria de horticultor, fiind şi un foarte bun cântăreţ bisericesc. Biserica unde mergea şi unde l-am întâlnit era situată lângă Poşta Mare. Îl chema Dumitru şi venise în Bucureşti din Constanţa. Când a ajuns în Capitală, a început să muncească şi s-a căsătorit aici. Fata pe care o luase era una cu înclinaţii mai lumeşti. Văzând că nu se potrivesc, au hotărât să se despartă. Uşor de zis. Dacă divorţa, băiatul rămânea fără casă, pentru că locuiau în apartamentul fetei. Văzându-l abătut, lumea din biserica unde cânta îl întreba: «Domnuâ Dumitru, de ce sunteţi aşa întristat?» El le răspundea: «Am nişte necazuri acasă. Acum sunt pus în situaţia de a nu avea unde să locuiesc. Nu am unde mă duce».

Dumitru a început să meargă des la Catedrală pentru a se închina la moaştele Cuviosului. Trecând mai multe zile, într-o noapte i s-a arătat Sfântul în camera unde se odihnea. Omul l-a recunoscut. Avea chipul asemenea cu cel zugrăvit în fresca de la raclă. Nu i-a spus nimic, doar a înclinat puţin capul, după care a dispărut. A doua zi, ieşind din biserică, Dumitru a plecat din nou îngândurat. Mergea fără nici o destinaţie. Din urmă, a fost ajuns de o bătrână. L-a întrebat: «De ce eşti mereu lipsit de bucurie?» «Nu am unde să mă duc. Soţia mă goneşte de acasă, nu am unde locui». «Dacă cauţi gazdă, eu am două camere. Vino şi vezi». Dumitru a plecat la bătrânică şi a rămas la ea. S-a căsătorit cu nepoata acesteia şi viaţa lui a reintrat pe făgaşul normal. Pentru priceperea lui în aranjamentele florale, Dumitru a ajuns să fie cunoscut chiar de Ceauşescu, care i-a dat sarcina să se ocupe de cele mai importante grădini publice din Bucureşti. Ba i l-a recomandat şi preşedintelui Iugoslaviei, Tito, care l-a primit la Belgrad pentru a înfrumuseţa grădinile din capitala sârbă. Dumitru are acum 80 de ani.“

Omul care a plecat fără cârje de la moaştele Cuviosului Dimitrie

Părintele Iustin Bulimar, slujitor la Catedrala patriarhală din anul 1989, povesteşte despre faptele minunate petrecute în viaţa creştinilor care s-au rugat la moaştele Sfântului: „În 1989, în urma slujbei Sfântului Maslu, un credincios pe care eu l-am văzut de mai multe ori participând la această Sfântă Taină şi la celelalte slujbe ale Bisericii rămânea întotdeauna ultimul de se închina. Şi, într-una din zile, la fel procedând, a urcat la racla sfintelor moaşte (dar de ce rămânea ultimul să se închine? – pentru că umbla cu cârje), şi-a aşezat cârjele, ca de obicei, ca să şi le poată lua după rugăciune, după îngenuncherea pe care o putea face el acolo în felul lui, şi minunea s-a întâmplat: s-a ridicat, s-a închinat, a coborât treptele, n-a realizat pe moment că el de fapt îşi uitase cârjele şi de-abia după ce a coborât Dealul Patriarhiei şi-a dat seama de miracolul, de minunea întâmplată. S-a întors înapoi plângând şi mulţumind cu lacrimi în ochi lui Dumnezeu şi Sfântului Dimitrie, povestindu-i preotului de pe vremea aceea – era un arhimandrit deosebit, un preot evlavios, iubit de credincioşi, părintele Grichentie, care s-a retras după Revoluţie, la pensie, la Mănăstirea Secu – şi dânsul a rămas foarte impresionat, deşi mai văzuse şi alte minuni petrecute la racla Cuviosului Dimitrie cel Nou.“

„Dacă nu te-aş fi văzut cu ochii mei şi nu te-aş fi consultat, nu te-aş fi crezut“

„O altă faptă minunată, îşi aminteşte pr. Iustin Bulimar, este cea întâmplată unei doctoriţe de la Spitalul de Oncologie din Fundeni, care era fiică duhovnicească a unui părinte de la Catedrală, acum superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, părintele Ieronim Creţu. Femeia a venit spunând că nu se simte bine şi că, în urma unui examen făcut de colegii ei de la acelaşi spital, era suspectă de cancer ovarian. Bineînţeles că în urma consultării, fiind depistată pozitiv, primul drum pe care l-a făcut după rezultatul biopsiei, înainte de actul chirurgical, a fost la moaştele Sfântului Dimitrie. Acest caz s-a petrecut sub ochii mei, ştiam deci despre ce este vorba, şi cu emoţie aşteptam toţi rezultatul – să vedem dacă e cancer sau nu. Primul drum pe care l-a făcut a fost acela de la Spitalul Fundeni la Catedrala patriarhală. Disperată, într-un fel, dar având în suflet o credinţă nemărginită, s-a rugat, a venit zile la rând, a urmat un program de cobaltoterapie, în urma căruia a mers la aceeaşi comisie care a investigat-o prima dată şi un mare medic, profesorul Pavel, care era pe vremea aceea şeful Clinicii de Oncologie de la Fundeni i-a spus: «Dacă nu te-aş fi văzut înainte de tratament şi nu te-aş fi consultat eu cu ochii mei, şi ai fi venit acum să-mi spui că ai fost bolnavă, ţi-aş fi spus că eşti nebună». Deci, Sfântul Dimitrie, la fel, a făcut minune şi a vindecat-o, iar dânsa şi astăzi e o mărturie vie, lucrează în continuare şi vindecă, la rândul ei, persoane bolnave de cancer.

Şi cred că sunt şi alte multe minuni pe care Sfântul Dimitrie le-a săvârşit celor ce s-au rugat cu credinţă la racla lui de-a lungul timpului. Eu v-am spus doar două pentru că la acestea am fost martor ocular.“

Pelerinajul, marea minune a Sfântului Dimitrie cel Nou

Părintele protosinghel Arsenie Muscalu, fost slujitor şi duhovnic la Catedrala patriarhală ne-a spus: „Pe lângă vindecarea sufletului şi a trupului, dobândirea liniştii şi a împăcării, primirea de ajutor în lipsuri şi nevoi, Sfântul Dimitrie cel Nou săvârşeşte an de an o minune pe care o trecem cu vederea de multe ori şi anume aceea că la ziua lui de prăznuire reuşeşte să adune atâţia oameni care, mai ales în lumea agitată şi grăbită de astăzi, găsesc cu cale să lase deoparte toate grijile şi preocupările venind să-i aducă cinstire, stând ore întregi, de multe ori pe vreme rea, cu frig sau ploaie, rămânând chiar peste noapte ca să sărute sfintele moaşte, primind în schimb ajutorul Cuviosului.“

„Roagă-te lui Dumnezeu şi Sfântului Dimitrie şi n-o să rămâi fără răspuns!“

Despre minunile Sfântului Dimitrie am aflat şi de la părintele Antim David, mare eclesiarh la Catedrala patriarhală. „Multe dintre minunile Sfântului Dimitrie, care se săvârşesc permanent la racla sfintelor sale moaşte, sunt cunoscute numai de cei asupra cărora s-au produs şi de Hristos Domnul. Foarte puţine sunt cuprinse în Vieţile Sfinţilor. Eu însumi am fost martor la câteva minuni pe care Sfântul Dimitrie le-a săvârşit aici, în Catedrala patriarhală.

Aş dori să scot în evidenţă una care pe mine m-a marcat foarte mult. Aveam aici, la Catedrala patriarhală, o creştină, una dintre cele mai fidele, care venea zilnic şi se închina la sfintele moaşte. Avea o mare suferinţă, vorbea foarte rău, stâlcit. Venea şi se spovedea de multe ori la mine. Ar fi trebuit să golesc biserica de lume, căci vorbea foarte tare. De aceea, preferam să o spovedesc într-un loc separat, fără a înţelege mare lucru din spovedania sinceră pe care această persoană o făcea înaintea lui Dumnezeu. Aveam totdeauna grijă să îi spun: «Roagă-te lui Dumnezeu şi Sfântului Dimitrie şi n-o să rămâi fără răspuns!». Acestea erau cuvintele pe care i le strecuram în suflet totdeauna.“

„Părinte, eu vorbesc!“

„Într-o zi de vară, în urmă cu câţiva ani, era puţină lume în catedrală şi o văd pe Stela (aşa o cheamă) cum se aşează la moaştele Sfântului Dimitrie. A stat, cred, un ceas rugându-se Sfântului. Şi s-a ridicat, venind cu bucurie mare în suflet. Atâta mi-a spus: «Părinte, eu vorbesc!». Şi din acea zi sora Stela vorbeşte, o auzim cu toţii cum se exprimă clar, datorită Sfântului Dimitrie, după ce, mai înainte, nu putea să lege două vorbe“.

Stela are în jur de 50 de ani. Este căsătorită şi are două fete. „Avea o viaţă mai dificilă cu soţul ei. Era o fiinţă foarte chinuită. După aceea aveam să aflu, din ceea ce mi-a relatat această creştină, că, de fapt, neputinţa aceasta îi venise din multele bătăi pe care le primise de la soţul ei“, a mai adăugat eclesiarhul Catedralei.

„Vreau să mă duc la Sfântul Dimitrie, căci el m-a făcut sănătoasă!“

„Într-o altă zi, dimineaţa, îşi mai aminteşte părintele Antim, înainte de începerea Sfintei şi dumnezeieştii Liturghii, a venit la mine un creştin a cărui soţie era în comă la spital. Aveau 5 copilaşi, 3 dintre ei erau cu el. M-a marcat suferinţa şi lacrimile lor. Verdictul medicului era: «Nu mai am ce să-i fac. Luaţi-o acasă!». Le-am spus să se roage Sfântului Dimitrie. S-au rugat cu toţii, iar Sfântul i-a mai liniştit. S-au întors la spital cu inima împăcată. Acolo, chiar pe holul din faţa salonului unde era internată soţia, au găsit o hărmălaie de nedescris. Bolnava, fiind conectată la aparate, ca orice om în comă, îşi revenise datorită Sfântului Dimitrie şi îşi scosese toate tuburile. Striga pe holul spitalului, ţinută fiind de asistente şi medici: «Vreau să mă duc la Sfântul Dimitrie, căci el m-a făcut sănătoasă!». Era o zarvă nemaipomenită, avea să îmi spună soţul mai târziu. La patul ei se prezentase cineva, în vedenie, care i-a spus: «Scoală şi du-te acasă la copii şi la soţ!». Era Sfântul Dimitrie cel Nou, de aceea striga în gura mare că vrea să meargă să îi mulţumească. N-au avut ce să-i facă. Au venit la Sfântul Dimitrie, parcă şi acum văd, cu cei 5 copilaşi, cu soţul, în hohote de plâns, mulţumindu-i Sfântului pentru miraculoasa vindecare. După aceea, s-au întors la medici să confirme minunea negrăită pe care Sfântul Dimitrie a făcut-o“, ne-a spus părintele Antim o altă minune a Sfântului Dimitrie, pe care a văzut-o cu ochii săi.

„Părinte, eu vreau să mă spovedesc“

„Multe sunt minunile Sfântului Dimitrie, dar mai importantă decât vindecarea trupească este lucrarea tainică pe care Sfântul Dimitrie o săvârşeşte în sufletul omului, faptul că foarte mulţi credincioşi vin şi îngenunchează la sfintele sale moaşte şi se ridică senini, luminaţi, îndreptaţi, pocăiţi şi iertaţi prin rugăciunea şi binecuvântarea sfântului. Aceasta cred că este cea mai mare vindecare pe care Sfântul Dimitrie o săvârşeşte. De altfel, vezi un om care n-a călcat în faţa altarului de multă vreme, care se ridică din faţa raclei şi spune: «Părinte, eu vreau să mă spovedesc» sau «Părinte, am făcut cutare păcat». «Dar cine v-a îndemnat?», îi întreb. «Părinte, nu ştiu ce se întâmplă cu mine, dar când m-am pus la moaştele Sfântului Dimitrie, am simţit că trebuie să mărturisesc păcatul acesta pe care îl tăinuiesc de ani şi ani de zile». Cea mai mare lucrare pe care Sfântul Dimitrie cel Nou o săvârşeşte asta este, aici în mijlocul acestui oraş atât de zgomotos şi preocupat de cele materiale. De foarte multe ori, noi, creştinii, căutăm să vindecăm trupul, să ne vindecăm de cancer, de boli, dar uităm adesea de lucrarea tainică, harică, pe care Dumnezeu o săvârşeşte prin aceste minuni ale sfinţilor în viaţa noastră. Şi mai mult decât atât, este importantă îndreptarea. Nu poţi să rămâi cum ai fost, după ce te-ai închinat la moaştele unui sfânt“, a conchis părintele Antim David, mare eclesiarh al Catedralei patriarhale.

„Antihristul“ pocăit

Părintele protosinghel Dimitrie Irimia, slujitor al Catedralei patriarhale, dă şi el mărturie despre vindecările de boli săvârşite prin mila Sfântului Dimitrie cel Nou: „De obicei, în Biserica Ortodoxă, noi nu contorizăm cazuri de minuni, pentru că aşa Mântuitorul a spus: «Fericit eşti, Toma, că ai văzut şi ai crezut, dar mai fericiţi sunt cei care n-au văzut şi au crezut». Deci, pe acest principiu ne orientăm şi noi în Biserica Ortodoxă şi, aşa cum am spus, nu căutăm să scoatem în evidenţă aceste minuni, pentru că foarte uşor s-ar putea cădea în acest extremism, adică să se creeze la Catedrală un fel de «fenomen Maglavit».

Minunea se produce în sufletul omului, nu trebuie ca, după ce s-a produs minunea, omul să fie interesat, adică accentul se pune pe credinţă, pe relaţia omului cu Dumnezeu, aşa cum avem şi exemplul Sfântului Dimitrie care s-a rugat şi a fost atât de discret toată viaţa, încât cei din timpul său n-au ştiut că el este un sfânt. De unde vine discreţia aceasta? – din faptul că el a înţeles că rugăciunea îl face pe om să aibă o relaţie personală cu Dumnezeu, îl face pe om nu numai să practice rugăciunea, ci să o trăiască şi să trăiască în şi pentru Dumnezeu. Vă voi povesti şi eu două cazuri pe care le consider minuni ale Sfântului Dimitrie.

Unul, petrecut în anul 2004 – a venit la mine cineva în jur de 30-35 de ani şi mi-a spus că doreşte să i se facă special, numai dânsului, dezlegări, pentru că are păcate foarte grave. Sigur, am întrebat despre ce păcate este vorba. Mi-a spus că în timpul regimului comunist a scris o carte care avea subiect anticreştin, împotriva lui Hristos.

Când a ajuns la mine, omul era bolnav, avea o semiparalizie. I-am spus să scrie de-acum şi să îndrepte ce a făcut rău, tot prin scris. Sigur că i-a fost foarte greu, adică nu mai avea aceleaşi pârghii pe care le avusese înainte. Cert este că el a venit tot timpul la Catedrală, a venit în special la moaştele Sfântului Dimitrie, s-a rugat şi, după multă vreme, a ajuns să se îndrepte. El era adus cu maşina, altfel nu se putea deplasa; era în cărucior, paralizat. Numai că, după câţiva ani, şi-a revenit şi el însuşi a mărturisit că, deşi doctorii nu i-au dat nici cea mai mică şansă de vindecare, credinţa în ajutorul Sfântului Dimitrie l-a făcut sănătos.“

„Eu numai cu o mână am zgâriat, dar îmi curge sânge din amândouă“

„Un alt caz care m-a impresionat, îşi aminteşte părintele Dimitrie Irimia, a fost acela al unei doamne ce avea în jur de 40 de ani care, efectiv, a fost revoltată asupra celor din familia ei pentru că veneau şi stăteau la Sfântul Dimitrie foarte multe ore în şir, în ploaie, în frig. De aceea, a venit cu gând vrăjmaş la racla Cuviosului Dimitrie. Ea nu concepea, nu putea înţelege, şi a venit cu acest gând de răzbunare împotriva Sfântului şi cu o mână a zgâriat cu unghiile moaştele Sfântului Dimitrie în locul unde ele sunt descoperite spre a fi sărutate de credincioşi. Când a venit la mine, mi-a spus, ascunzând fapta sa: «Părinte, am fost la toţi doctorii; am o boală foarte rară – îmi curge sânge din buricele degetelor». I-am făcut dezlegări, apoi s-a mai liniştit; era foarte agitată. I-am explicat că trebuie să se spovedească, să ţină post, şi atunci mi-a spus: «Eu numai cu o mână am zgâriat acolo, dar îmi curge sânge din amândouă mâinile». Apoi, a venit cineva din familie şi mi-a spus că s-a vindecat. De atunci nu am mai văzut-o, dar acest caz a fost unul deosebit din câte am văzut şi auzit.“

Era un pustnic care s-a nevoit într-un loc pustiu vreme de 70 de ani, în post, în priveghere şi în multă trezvie. În atâţia ani cât a slujit lui Dumnezeu nu s-a învrednicit să vadă nici o vedenie sau descoperire de la Dumnezeu. Pentru aceasta a căzut pe gânduri şi-şi zicea: „Oare nu cumva, din vreo pricină pe care nu o cunosc, nu-i place lui Dumnezeu nevoinţa mea? Cred că de aceea nu pot avea şi eu vreo descoperire şi să văd vreo taină”.

Acestea cugetându-le bătrânul, a început să se nevoiască şi să se roage mai cu osârdie, zicând lui Dumnezeu:

– Doamne, dacă într-adevăr îţi place nevoinţa mea şi primeşti faptele mele, Te rog, eu, păcătosul şi nevrednicul, să-mi dăruieşti şi mie o picătură din harismele Tale, ca să mă înştiinţez prin arătarea unei taine că ai auzit rugăciunea mea şi astfel să-mi săvârşesc cu mai mult curaj şi cu încredinţare lăuntrică viaţa mea ascetică.

Astfel rugându-se bătrânul, s-a făcut către el un glas de la Dumnezeu, care i-a spus:

– Dacă doreşti să vezi slava Mea, mergi în pustia cea mai adâncă şi acolo ţi se vor descoperi multe taine.

De îndată ce a auzit acest glas, bătrânul a şi ieşit din chilie. Şi după ce s-a depărtat destul de chilie, a întâlnit un tâlhar care, de îndată ce l-a văzut, s-a repezit cu toată puterea asupra lui, voind să-l ucidă. După ce l-a prins pe bătrân, tâlharul a spus:

– La bună vreme te-am întâlnit, avvo, căci acum îmi voi sfârşi lucrarea mea şi mă voi mântui!

– Dar cum te vei mântui, dacă mă vei omorî? a întrebat nedumerit bătrânul.

– Noi, tâlharii, avem următorul obicei – lege şi credinţă: cel ce va putea face o sută de omoruri, va merge în rai. Aşadar, eu mult ostenindu-mă până acum, am făcut nouăzeci şi nouă de ucideri şi, lipsindu-mi una, mult mă străduiam să-mi împlinesc suta şi să mă mântuiesc. De aceea, multă bucurie mi-ai pricinuit şi-ţi mulţumesc, pentru că astăzi, prin tine, mă voi desfăta de rai!

Spunând tâlharul acestea, bătrânul a rămas uimit şi s-a cutremurat de neaşteptata şi lipsita de nădejde ispită ce l-a ajuns. Atunci, ridicându-şi ochii minţii sale către Dumnezeu, a spus:

– Aceasta este slava Ta, Stăpâne Doamne, pe care ai făgăduit că mi-o vei arăta mie, robului Tău? Astfel de sfat mi-ai dat mie, păcătosului, să ies din chilia mea şi să mă înştiinţezi cu o astfel de taină? Cu astfel de daruri îmi răsplăteşti ostenelile nevoinţei pe care am făcut-o? Acum am cunoscut cu adevărat, Doamne, că toată osteneala ascezei mele a fost deşartă, şi toată rugăciunea mea a fost socotită înaintea Ta ca un lucru pricinuitor de scârbă şi dezgust. Cu toate acestea, Îţi mulţumesc pentru iubirea Ta de oameni, Doamne, că pedepseşti nevrednicia mea, aşa cum mi se cuvine, pentru nemăsuratele mele păcate, şi m-ai dat în mâinile acestui tâlhar şi ucigaş!

Unele ca acestea spunând bătrânul cu durere, a însetat. Apoi a zis tâlharului:

– Fiule, deoarece Dumnezeu, pentru păcatele mele, m-a dat în mâinile tale să mă omori şi să mă lipseşti de viaţă, ca un om rău ce sunt – şi, iată, se împlineşte dorinţa ta –, te rog să-mi împlineşti şi tu mie o mică dorinţă: dă-mi puţină apă să beau, şi abia apoi taie-mi capul.

De îndată ce tâlharul a auzit cuvintele bătrânului şi dorind cu multă bucurie să-i împlinească cererea, a băgat sabia în teacă şi, scoţând de la sân un vas mic, a mers la râul care era acolo aproape, ca să-l umple cu apă şi să-i dea bătrânului să bea. Însă acolo, aşa cum stătea să umple vasul cu apă, şi-a dat sufletul şi a murit.

Trecând câtăva vreme şi nevăzând pe tâlharul venind, bătrânul cugeta în sinea sa: „Nu cumva a fost obosit şi s-a culcat, şi de aceea întârzie? Nu cumva pentru aceasta am voie să fug şi să merg la chilia mea? Dar sunt bătrân şi mă tem, pentru că nu am putere să alerg. Şi, neputincios fiind, voi obosi repede şi mă va prinde. În felul acesta îl voi întărâta şi mai mult, drept care mă va chinui fără milă, tăindu-mă de viu în multe bucăţi. De aceea mai bine să nu fug, ci să merg la râu, să văd ce face”.

A mers, aşadar, bătrânul la râu, cuprins de aceste gânduri, şi l-a găsit pe tâlhar mort, pentru care mult s-a minunat. Şi, ridicându-şi mâinile spre Cer, a spus:

– Doamne, iubitorule-de-oameni, dacă nu-mi vei descoperi această taină, nu-mi voi coborî mâinile. Fie-Ţi milă de osteneala mea şi arată-mi lucrul acesta!

Aşa rugându-se bătrânul, a venit Îngerul Domnului şi i-a spus:

– Vezi, avvo, pe cel ce stă mort înaintea ta? Pentru tine a primit el această moarte năprasnică, ca să scapi şi să nu te omoare. De aceea, îngroapă-l ca pe unul mântuit. Pentru că ascultarea pe care a făcut-o pentru tine şi faptul că şi-a băgat în teacă sabia ucigaşă, ca să meargă să-ţi aducă apă şi să potolească văpaia setei tale, au potolit urgia lui Dumnezeu, Care l-a primit ca pe un lucrător al ascultării. Iar mărturisirea celor nouăzeci şi nouă de ucideri ca spovedanie i s-a socotit. Aşadar, îngroapă-l şi să-l ai împreună cu cei mântuiţi. Iar prin aceasta să cunoşti noianul iubirii de oameni şi al milostivirii lui Dumnezeu. Şi acum mergi la chilia ta, bucurându-te, şi să fii râvnitor în rugăciunile tale; să nu te mâhneşti şi să spui că eşti păcătos şi nevrednic de descoperiri. Iată, aşadar, că Dumnezeu ţi-a descoperit o taină. Să ştii şi aceasta, că toate ostenelile nevoinţei tale sunt primite de Dumnezeu, pentru că nu este nici o osteneală ce se face pentru Dumnezeu şi care să nu ajungă înaintea Lui.

Atunci bătrânul, auzind acestea, l-a îngropat pe cel mort.

Din Patericul în manuscris al Sfintei Mănăstiri Filotheu, Muntele Athos

Articol apărut în nr. 21 din “Familia Ortodoxă”