de Sf.Teofan Zăvorâtul

1.Pocăieşte-te, şi fii întărit de puterea harului din Sfintele Taine, păşeşte pe calea poruncilor dumnezeieşti, sub îndrumarea pe care Sfânta Biserică ţi-o dă .

2. Pocăieşte-te şi întoarce-te către Domnul, recunoaşte-ţi păcatele, plângi pentru ele, cu strângere de inimă, şi mărturiseşte-le în faţa părintelui duhovnicesc. Jură-te cu vorba şi cu inima înaintea feţei Domnului să nu îl mai superi de acum înainte cu păcatele tale.

3. Apoi, statornicind cu Dumnezeu în minte şi în inimă, năzuieşte să împlineşti în trup îndatoririle şi treburile pe care şederea în această viaţă ţi le impune.

4. În această nevoinţă mai ales să îţi păzeşti inima de cugetele şi simţirile cele rele: mândria, slava deşartă, mânia, judecarea celorlalţi, ura, invidia, dispreţul, deznădejdea, ataşamentul faţă de lucruri şi de oameni, gânduri împrăştiate, neliniştea, toate plăcerile simţurilor şi tot ceea ce desparte mintea şi inima de Dumnezeu.

5. Pentru a rezista în nevoinţa aceasta, hotărăşte înainte de toate să nu te retragi din ceea ce recunoşti că este trebuincios, chiar de ar însemna moartea. Pentru a dobândi aceasta, când te-ai hotărât să faci astfel, dăruieşte-ţi viaţa lui Dumnezeu pentru a nu mai trăi de dragul tău, ci doar pentru Dumnezeu.

6. Susţinerea unei vieţi dusă astfel este o jertfă smerită a sinelui către voinţa lui Dumnezeu, şi a nebizuirii pe sine; arena duhovnicească în care această viaţă se săvârşeşte este răbdarea sau şederea neabătută în rândul vieţii răscumpărate, cu îndurarea plină de bucurie a tuturor nevoinţelor şi neplăcerilor care sunt legate de aceasta.

7. O temelie pentru răbdare este credinţa, sau convingerea că, nevoindu-te în acest fel pentru Dumnezeu, eşti sluga Sa şi El este Stăpânul tău, Care îţi vede strădaniile, se bucură de ele şi le preţuieşte; nădejdea că ajutorul lui Dumnezeu care te ocroteşte pururea, este mereu pregătit şi aşteptându-te, şi se va pogorî asupra ta la vreme de trebuinţă, că Dumnezeu nu te va părăsi la sfârşitul vieţii tale, şi păstrându-te ca unul credincios poruncilor Sale aici, printre toate ispitele, te va călăuzi prin moarte la veşnica Sa Împărăţie; dragostea, care cugetă zi şi noapte asupra Domnului iubit, în toate felurile străduindu-se să facă numai ceea ce este plăcut Lui, şi să evite tot ceea ce L-ar putea supăra cu gândul, cu vorba sau cu fapta.

8. Armele unei astfel de vieţi sunt: rugăciunile în biserică şi acasă, mai ales rugăciunea minţii, postirea pe măsură puterii fiecăruia şi a rânduielilor Bisericii, trezvia, singurătatea, muncile fizice, mărturisirea deasă a păcatelor, Sfântă Împărtăşanie, citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, discuţii cu oameni temători de Dumnezeu, cercetarea deasă a părintelui duhovnicesc asupra tuturor întâmplărilor vieţii lăuntrice şi exterioare. Temelia tuturor acestor nevoinţe în măsură, vreme şi loc este înţelepciunea, cu povaţă celor experimentaţi.

9. Păzeşte-te cu teamă. Pentru această adu-ţi aminte de sfârşit: moartea, judecată, iadul, Împărăţia cerurilor. Mai ales, fii cu băgare de seamă la tine: păstrează-ţi mintea trează şi inimă netulburată.

10. Aşează-ţi ca ţel din urmă aprinderea focului duhului, ca focul duhovnicesc să ardă întru inimă ta şi, strângându-ţi toate puterile laolaltă, să înceapă a-ţi zidi omul lăuntric şi, în cele din urmă, să ardă neghina păcatelor şi patimilor tale.

Rânduieşte-ţi viaţa în acest chip şi, cu harul lui Dumnezeu, te vei mântui!

„CĂTRE POPOR”

Sinodul Bisericii Greciei, întrunit în şedinţă ordinară pe 5-8 octombrie 2010 simte nevoia să se adreseze creştinilor săi, poporului lui Dumnezeu, dar şi fiecărui om bine intenţionat, vorbind pe limba adevărului şi a dragostei.

Zilele pe care le trăim sunt grele şi decisive. Trecem ca ţară printr-o criză economică cumplită care creează multora nesiguranţă şi teamă. Nu ştim ce ne aşteaptă în ziua de mâine. Ţara noastră se pare că nu mai este liberă, ci în fapt este administrată de creditorii noştri. Ştim că mulţi dintre voi aşteptaţi de la Biserica ce vă păstoreşte să vorbească şi să aibă un cuvânt asupra crizei la care suntem martori.

Este adevărat că evenimentele actuale din patria noastră sunt inedite şi cutremurătoare. Criza duhovnicească, socială şi economică este o consecinţă firească a răsturnării întregii firi. Se încearcă dezrădăcinarea şi distrugerea temeiurilor multor tradiţii care până acum erau considerate ca făcând parte integrantă în chip firesc din viaţa spaţiului nostru (elen). Din punct de vedere social, se urmăreşte o uzurpare a predaniilor şi a drepturilor noastre, desigur, cu un argument evident: măsurile acestea le cer creditorii noştri. Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor-debitorilor noştri. Întrebarea care se naşte este dacă solicitărilor lor privesc doar chestiunile economice şi de asigurări sau vizează şi fizionomia duhovnicească şi culturală a patriei noastre.

În faţa acestei situaţii orice om raţional se întreabă: de ce nu am luat mai devreme toate aceste măsuri drastice, care astăzi sunt caracterizate drept necesare? De ce nu am schimbat la timpul lor toate aceste simptome ale crizei societăţii şi economiei pe care azi le traim în mod brutal? Persoanele de pe scena politică din ţara noastră sunt, de decenii, aceleaşi. Oare cum au socotit atunci costurile politice, cu toate că ştiau că duc ţara la catastrofă, iar azi se cred la adăpost, acţionând tot de pe poziţia celor care dau porunci? Suntem martorii unor răsturnări radicale pentru care altădată se revolta întreaga Grecie, iar azi sunt impuse aproape fără nici o împotrivire.

În cuvinte foarte simple, criza noastră economică se datorează diferenţei dintre producţie şi consum, mai exact dintre ritmul lent al producţiei pe care îl atingem şi nivelul ridicat de confort cu care ne-am învăţat să trăim. Când ceea ce se consumă este mult mai mult decât ceea ce se produce, atunci balanţa economică înclină spre partea cheltuielilor. Ţara noastră, pentru a face faţă, este nevoită să se împrumute sperând că balanţa dezechilibrată se va restabili. Însă, atunci când acest lucru nu se mai întâmplă, iar debitorii cer returnarea împrumuturilor, plus dobândă, se ajunge la criză şi la faliment.

Criza economică care chinuie şi domină ţara noastră nu este însă decât vârful iceberg-ului. Este urmarea, rodul unei alte crize, a celei duhovniceşti. Disproporţia dintre producţie şi consum nu are doar o dimensiune economică, ci, în primul rând, este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovniceşti, care priveşte atât conducerea ţării, cât şi poporul. O conducere care nu a putut să aibă o atitudine responsabilă faţă de popor, care nu a putut sau nu a vrut să vorbească pe limba adevărului, care a promovat modele eronate, care a cultivat relaţiile clientelare, numai şi numai pentru că a avut ca scop deţinerea puterii. O conducere care, în fapt, se vădeşte că a subminat interesele reale ale ţării şi ale poporului.

Şi pe de altă parte, un popor, adică noi, care ne-am purtat iresponsabil. Ne-am lăsat pradă bunăstării, îmbogăţirii facile şi traiului bun, ne-am dedat câştigului uşor şi înşelăciunii, fără a ne mai pune problema adevărului lucrurilor. Revendicarea arbitrară a drepturilor de către bresle şi grupuri sociale, cu o desăvârşită nepăsare faţă de coeziunea socială, au contribuit în mare măsură la situaţia de astăzi.

Esenţa crizei duhovniceşti este absenţa sensului vieţii şi închiderea omului într-un prezent rectiliniu, adică în instinctul lui egoist. Un prezent fără viitor, fără perspectivă. Un prezent condamnat la plictis şi monotonie. Viaţa a ajuns doar un interval de timp nedeterminat între două date, a naşterii şi a îngropării.

Într-o asemenea perspectivă, deşertăciunea se ia la întrecere cu absurdul, iar lupta o câştigă totdeauna tragicul. Când te adresezi tinerilor şi îi întrebi: „de ce iei droguri, fiule?” şi îţi răspund: „spuneţi-mi dumneavoastră de ce să nu iau? Nu sper nimic, nu aştept nimic, singura mea bucurie este atunci când înfig injecţia şi călătoresc (în alte lumi)”; sau atunci când atragi atenţia unui tânăr că luând droguri va muri, iar el îţi răspunde cu un zâmbet tragic: „nu înţelegeţi că eu iau droguri, ca să trăiesc”, atunci înţelegi cât de incredibil de adevărate şi de potrivite în tragismul lor sunt cuvintele de mai sus. În loc deci de sens al vieţii noi am urmărit bunăstarea, traiul bun, puterea economică. Când însă nu există altă perspectivă de viaţă în afară de consum, când puterea economică şi demonstrarea ei ostentativă devine singurul mod al recunoaşterii sociale, atunci imoralitatea ajunge singura cale de viaţă, pentru că altfel, dacă eşti moral, eşti prost. Aşa au gândit şi au făptuit mulţi, aşa am ajuns la diferenţierea şi de putere, dar şi de poziţie în poporul nostru.

Întrebarea – dilemă lui Dostoievski – „libertate sau fericire?” o trăim în tot tragicul ei. Am ales bunăstarea contrafăcută şi am pierdut Libertatea persoanei noastre, am pierdut Libertatea ţării noastre. Astăzi, omul, în mod justificat tremură mai degrabă pentru micşorarea veniturilor, dar nu se nelinişteşte pentru deficienţele educaţiei care îi privesc pe copiii săi şi nu se îngrijorează de înjosirea persoanei umane. Aceasta deci este esenţa adevăratei crize şi sursa crizei economice pe care atât de nemilos o exploatează actualii „negustori de popoare”.

Noi, părinţii voştri duhovniceşti, ne-am făcut autocritica, am dorit să cercetăm care este partea noastră de vină în prezenta criză, confruntându-ne în Sinodul Ierarhiei cu responsabilităţile noastre. Ştim că uneori v-am mâhnit, v-am smintit chiar. Nu am reacţionat direct şi la momentul potrivit faţă de atitudini care v-au rănit.  Distrugerea relaţiei dintre popor şi Biserica sa care îl păstoreşte a ajuns obiect de neguţătorie exploatat în mod pragmatic prin scandalurile fabricate, ţintindu-se destrămarea încrederii voastre în Biserică.

Vă spunem că Biserica are antidotul modului de viaţă consumerist şi acesta este asceza. Şi dacă consumul este sfârşitul, pentru că este o viaţă fără sens, asceza este drumul, pentru că conduce la o viaţă cu sens. Asceza nu este privarea de plăcere, ci îmbogăţirea vieţii cu sens. Este antrenamentul atletului care îl conduce la competiţie şi la medalie, iar această medalie este viaţa care biruieşte moartea, viaţa care se îmbogăţeşte cu dragoste. Asceza este drumul libertăţii, iesirea din sclavia inutilului care astăzi ne înjoseşte.

Ne nelinişteşte situaţia Educaţiei noastre, pentru că sistemul educaţional actual se raportează la elev nu ca la o persoană, ci ca la un calculator electronic şi singurul lucru pe care îl face este să îl „încarce” cu materie, neinteresându-se de întreaga sa personalitate şi de aceea copiii noştri cu îndreptăţire se împotrivesc. De aceea suntem neliniştiţi în privinţa proiectului Noului Liceu[1] care se pregăteşte. Manualele şcolare se scriu, într-adevăr, cu răspunderea guvernului, dar conţinutul lor îl vizează şi pe ultimul cetăţean grec, care aşteaptă de la Biserica sa să îi facă cunoscut cu putere şi glasul său smerit.

Înţelegem că toate parohiile noastre trebuie să devină spaţii ospitaliere pentru tinerii noştri, aşa cum sunt deja destule dintre ele, în care mulţi tineri găsesc refugiu în căutarea lor după sens şi nadejde.

Ştim că cereţi de la noi, păstorii voştri, o Biserică eroică, cu vigoare, care să aibă cuvânt profetic, cuvânt pentru tânărul contemporan. Nu o Biserică secularizată, ci una sfinţită şi sfinţitoare, o Biserică liberă, pastorind cu putere poporul sau, fără a se teme să ia poziţie faţă de sistemul viclean al acestei lumi, chiar dacă împotrivirea conduce la prigoană şi martiriu.

Biserica este singurul organism care poate să stea nemijlocit alături de om şi să îl sprijine. Biserică însă suntem cu toţii şi aceasta este puterea noastră şi puterea ei. La unitatea dintre păstori şi popor ţintesc negustorii de popoare, încearcând să o submineze. Ei ştiu că dacă vor „pierde” păstorul, cu uşurinţă se vor risipi oile şi le vor supune. Istoria ne învaţă că acolo unde s-a luptat împotriva lui Dumnezeu, de fapt înjosirea omului era scopul final.

Întruparea lui Dumnezeu este cea mai mare recunoaştere a persoanei umane. Biserica nu se opune guvernării, ci acelora care exploatând guvernarea şi ascunzându-se în spatele puterii lucrează să vă fure nădejdea. Aduceţi-vă aminte că, pentru mulţi specialişti în economie, prezenta criză este fabricată, urmărindu-se de către anumite puteri doar controlul mondial, nu şi iubirea de oameni.

Biserica lui Hristos are cuvânt pentru actuala situaţie, pentru că nu a încetat să fie parte a lumii şi parte a istoriei. Nu poate îngădui nici un fel de nedreptate, fiind în acelaşi timp datoare să fie gata pentru mărturisire şi martiriu. Ştim că oamenii de lângă noi suferă de foame, se află în sărăcie, se sufocă economic, deznădejdea de multe ori stăpâneşte inima lor. Cunoaştem acest lucru, pentru că prima lor oprire în căutarea speranţei este Biserica de lîngă casă, parohia lor. Scopul şi lupta noastră este ca fiecare parohie să devină centrul de unde activitatea pastorală a bisericii locale să îmbrăţişeze întreaga societate locală respectivă.

Intenţia noastră este să creăm un observator al problemelor sociale cu scopul de a urmări îndeaproape şi de a preîntâmpina metodic problemele pe care le creează prezenta criză. Scopul nostru este să dezvoltăm lucrarea de asistenţă socială a fiecărei parohii, în aşa fel încât să nu mai existe nici măcar un om care să nu aibă o farfurie de mâncare. Cunoaşteţi şi dumneavoastră că în această privinţă Biserica realizează o lucrare uriaşă. Cunoaşteţi acest lucru, pentru că mulţi dintre dumneavoastră sprijiniţi voluntar acest efort al parohiei voastre şi îl susţineţi economic. Vă chemăm să staţi aproape fiecare de parohia voastră, ca să ne confruntăm împreună cu aceste momente grele.

Poporul nostru a trecut şi altă dată prin sărăcie şi foame, dar a îndurat şi a biruit, pentru că atunci avea alte perspective. Mulţi dintre noi putem să ajutăm pe unul şi unul pe mulţi. Dumnezeu nu ne-a dat duh de frică, ci de putere şi de dragoste.

Cu acest duh, adunaţi în jurul Bisericii, care este marea noastră familie, vom scoate la iveală greşelile noastre, vom căuta sensul vieţii în dragoste şi astfel vom ieşi din acest ceas greu.

Sinodul Bisericii Greciei

http://www.zoiforos.gr/

http://www.inews.gr/152/olo-to-keimeno-tou-fylladiou-pros-to-lao-tis-ieras-synodou-tis-ekklisias-tis-ellados.htm

Traducere Mihail Ilie

Arhiepiscopul Calinic – Pastorala

„Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un izbăvitor puternic. El se va bucura foarte de tine şi în dragostea Lui va tresălta şi va cânta de bucurie pentru tine” (Sofonie 3, 17)     Dreptmăritori creştini şi creştine, iubitori ai Naşterii lui Iisus Hristos Din înţelepciunea lui Dumnezeu, omul, coroana creaţiei Sale a fost aşezat în spaţiul terestru – Pământul – care ni sa dat să-l locuim din mila Sa, bucurându-ne de frumuseţile acestei lumi văzute. Din când în când, privirile noastre se coboară spre pământul pe care păşim, aducându-ne aminte că este „aşternut picioarelor lui Dumnezeu” (Isaia 66, 1), apoi ne ridicăm privirile, cuprinzând zarea cu răsăritul şi apusul soarelui, cântând: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă. În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor. În soare şi-a pus locaşul Său; şi El este ca un mire ce iese din cămara Sa. Bucura-seva ca un uriaş care aleargă în drumul Lui” (Psalmul 18, 1-6). Atunci când încercăm să înţelegem atotputernicia şi atotprezenţa lui Dumnezeu, precum şi căldura iubirii Sale, gândul ne duce tot la psalmistul David care, inspirat de Duhul Sfânt, zice: „De la marginea cerului ieşirea lui şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui” (Psalmul 18, 7), adică Sfânta Treime ne îmbrăţişează întru lumina strălucitoare şi binefăcătoare a dragostei Sale veşnice. Cu totul îmbucurător şi mângâietor pentru sufletul şi inima noastră este mărturia pe care ne-o dă, peste veacul veacurilor, profetul Ieremia, inspirat de acelaşi Duh Sfânt, când citim: „Atunci mi S-a arătat Domnul din depărtare şi mia zis: „Cu iubire veşnică te-am iubit şi de aceea miam întins spre tine bunăvoinţa” (Ieremia 31, 3). Tocmai această bunăvoinţă dumnezeiască s-a concretizat în Sfânta Întrupare a lui Iisus Hristos, venit între noi oamenii, de data aceasta fiind El casnic şi împreună vieţuitor cu fiecare dintre noi. Ce poate să însemne: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică?” (Ioan 3, 16). Care balsam poate fi mai alinător ca şi atunci când auzim: „Că Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea?” (Ioan 3, 17) La atâta bogăţie de iubire, Sfântul Apostol Pavel, cel care a călătorit până în al treilea cer, ne îndeamnă, aproape poruncindu-ne: „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (Filipeni 4, 4). Cum să nu fim într-o bucurie dumnezeiască, mereu crescândă şi mereu prezentă în viaţă noastră, viaţă ca dar unic făcut nouă din iubirea veşnică a lui Dumnezeu? Precum respiraţia noastră şi bătăile inimii din fiecare secundă, aşa trebuie să fie recunoştinţa şi mulţumirea noastră, izvorâtă ca razele din soarele dimineţii. Dreptmăritori creştini, Se cuvine cu adevărat, ca noi să vedem, din hăţişurile acestei lumi, chemarea lui Dumnezeu, Părintele nostru, la iubirea cea adevărată, trainică şi sfântă, atotînţelegătoare şi îngăduitoare. Cea mai mare lucrare din viaţa noastră este sădirea iubirii de Dumnezeu, nu numai în inima şi sufletul nostru, dar şi în iubirea pe care trebuie, necondiţionat, să ne-o arătăm – cu toată sfinţenia – unii altora. De obicei, în iubirile noastre, aici pe pământ, nu sunt într-o egală dăruire, adică, de cele mai multe ori unii dintre noi avem o iubire mai mare, pe care o arătăm copiilor noştri, familiei, colegilor, prietenilor mai vechi şi mai noi, precum şi binefăcătorilor noştri. Dar iubirea cea mai mare este atunci când noi nu iubim doar pe cei care ne iubesc, ci trecem peste acest aspect normal şi comun, având privirea aţintită la Iisus Hristos, care ne porunceşte: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi face să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 44-45). Dacă învăţăm cu râvnă poruncile lui Iisus Hristos Domnul şi le întrupăm în viaţa noastră de zi cu zi, avem şansa unică de a fi: „fiii Tatălui din ceruri” (Matei 5, 45), care ne consideră fiii Săi din veac. A răspunde cu ură împotriva celor care ne necăjesc este o lucrare negativă care îndârjeşte pe cel care este urât de către noi. Mai mult chiar, rămânem surprinşi de logica divină atunci când citim în Sfânta Scriptură: „Că dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Oare păcătoşii nu fac şi ei la fel? Şi dacă îmbrăţişăm doar pe fraţii noştri, ce faceţi mai mult? Oare păgânii nu fac şi ei tot la fel?” (Matei 5, 46-47) Dreptmăritori creştini, iubitori ai Naşterii lui Iisus Hristos Pentru a ne tămădui de neştiinţă şi ură sau desconsiderare or persiflare, porunca lui Iisus Hristos ne inundă prin chemarea imperativă: „Drept aceea, fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Ascultând Cuvântul Domnului Iisus Hristos, de a ne ridica din micimea noastră egoistă şi plină de orgoliu, iertând şi iubind pe vrăjmaşii noştri vremelnici – de altfel – înţelegem mai bine drumul nostru spre desăvârşire. Iubind sincer şi dezinteresat pe aproapele nostru, drumul către Dumnezeul desăvârşirii, în urcuş duhovnicesc este luminat de căldura şi razele luminii Duhului Sfânt. Vedem desluşit că la întâlnirea cu Hristos Domnul, vom fi întrebaţi dacă am citit Testamentul Său din Sfânta Scriptură şi care sunt mijloacele de a ne mântui. Într-o viziune uimitoare, Sfântul Evanghelist Matei, prin Duhul Sfânt ne descoperă judecata care ni se va face nouă, dând seama de modul cum am avut grijă de aproapele nostru, întreaga grijă pentru mântuirea noastră şi a celor care vieţuiesc dimpreună cu noi în frumuseţea văzută a acestei lumi. Dreptmăritori creştini, Citind în Sfintele Scripturi vedem cum Iisus Hristos – Fiul Omului, venind întru slava Sa cu toţi îngerii, stând pe tronul slavei Sale va aduna în faţa Lui neamurile – deci şi neamul românesc – şi având ca martori toţi îngerii păzitori pe care i-am avut daţi la Sfântul Botez, pentru a ne ocroti şi ajuta în toată viaţa pământească. Aşa va începe judecata Lui dumnezeiască, zicând: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!” (Matei 25, 34) Care ar fi motivaţia acestei poftiri dumnezeieşti? Iată Cuvântul Domnului Iisus Hristos: „Că am flămânzit şi mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol şi M-aţi îmbrăcat; bolnav şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci îi vor răspunde drepţii, zicând: „Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?” Şi răspunzând Împăratul Ceresc, le va zice: „Adevăr vă spun, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 34-40). Nicicând şi niciunde, în toate Scripturile de pe faţa Pământului şi nici într-o altă Religie a lumii, nu vom găsi această identitate divino-umană, ca Dumnezeu să ne facă cea mai mare bucurie de sub cer, ca noi să fim consideraţi fraţii Săi mai mici! Ce se va întâmpla cu cei care dintre noi n-am împlinit poruncile lui Iisus Hristos Domnul, de a ajuta pe fraţii Săi dar şi pe fraţii noştri, cu care convieţuim din mila Domnului pe acest pământ, fiind deci, de un neam duhovnicesc? Vom auzi cea mai înfricoşătoare voce, zicând: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui”. Că am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav în temniţă şi nu M-aţi cercetat”. Atunci vor răspunde şi ei zicând: „Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin sau gol sau bolnav sau în temniţă şi nu te-am slujit?” Atunci El va răspunde: „Adevăr Vă spun, întrucât nu aţi făcut unuia dintr-aceşti foarte mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut”. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică” (Matei 25, 41-46). Starea este înfricoşătoare! De justiţia divină nu vom scăpa niciunul dintre noi dacă am dovedit lipsă de dragoste pentru aproapele nostru, care potrivit Scripturii este chiar fratele mai mic al lui Iisus Hristos. Orice lipsă de grijă şi responsabilitate pentru viaţa oamenilor, zidiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu va avea nici iertare dumnezeiască, oricare ar fi motivele pe care le invocăm. Vom sta cu toţii în afara împărăţiei iubirii lui Dumnezeu dacă nu avem grijă unii de alţii în iubire dumnezeiască. Tocmai pentru aceasta S-a întrupat Iisus Hristos, devenind Fiul Omului, ca să ne aducă la cunoştinţa adevărului şi ca nimeni dintre noi să nu moară, ci să se întoarcă de la rătăcire şi să se mântuiască! Iubiţi cinstitori ai Naşterii lui Iisus Hristos, Cuvine-se cu adevărat să aducem laudă şi mulţumire lui Dumnezeu, Celui în Treime lăudat, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pentru dragostea cu care ne-a zidit pentru a ne bucura de bunătăţile Sale, din frumuseţea acestei lumi văzute, împărtăşind, negreşit, şi celor din jurul nostru, iubirea dumnezeiască în Domnul nostru Iisus Hristos! Vă întâmpinăm cu iubire frăţească, în Domnul nostru Iisus Hristos, dorindu-vă, în rugăciune, sănătate deplină şi spor binecuvântat în toate lucrările bineplăcute lui Dumnezeu. Să ne îndreptăm bucuria inimii către Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos şi să-i cântăm din prea plinul inimii: Hristos se naşte, măriţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul! Calinic Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

Material preluat de pe site’ul

Parintele Ilie Cleopa s-a nascut pe 10 aprilie 1912, in comuna Sulita, judetul Botosani, intr-o familie de tarani – Alexandru si Ana Ilie, cu zece copii. Trei ani de zile a facut ucenicie la schimonahul Paisie Olaru, pustnic in Schitul Cozancea. A intrat in viata monahala in anul 1929, la Manastirea Sihastria. A fost calugarit in 1937, ales egumen interimar in 1942 la Manastirea Sihastria si staret in anul 1945. Este transferat la Manastirea Slatina din Suceava in 1949, impreuna cu 30 de monahi, unde va sta pana in anul 1956. Revine la Manastirea Sihastria, devenind duhovnicul intregii obsti de aici. Fiind urmarit de securitate, se retrage in 1948 pentru sase luni in padurile din jurul Manastirii Sihastria. Din cauza securitatii se retrage intre anii 1952-1954 in Muntii Stanisoara, impreuna cu parintele Arsenie Papacioc. La cererea patriarhului Iustinian, va reveni din pustie la Manastirea Slatina.

In primavara anului 1959 se retrage pentru a treia oara in pustie, unde se nevoieste mai bine de cinci ani. In 1964 revine in Manastirea Sihastria, si va dedica intrega viata misiunii duhovnicesti pana la 2 decembrie 1998, cand trecere la cele vesnice.

 *

În primele două luni după nastere, pruncul Con-stantin – viitorul Părinte Cleopa – era tot timpul bolnav. De la o vreme nu mai mânca aproape nimic si plângea zi si noapte. Toti erau îngrijorati de viata lui.

Nestiind ce să mai facă, mama lui, Ana, a fost sfătuită de bătrânele din sat să se ducă cu pruncul bolnav la vestitul duhovnic Conon Gavrilescu de la Schitul Cozancea, care era un mare exorcist si vindeca multi bolnavi cu sfânta rugăciune.

Ajungând la chilia duhovnicului Conon, unde astepta multă lume, si-a spus durerea ei, plângând cu multe lacrimi:

– Ce să fac, părinte, că acest copil de la o vreme nu mai mănâncă si plânge într-una? Mă tem să nu moară.

– Stii ce să faci? Să-l dăruiesti Maicii Domnului!

– Cum să-l dăruiesc Maicii Domnului?

– Iată cum, a zis el. Ia o lumânare si un prosop, asează pruncul înaintea icoanei Maicii Domnului din biserică si zi asa: ”Maica Domnului, îti dăruiesc tie copilul acesta care este bolnav! Fă ce stii tu cu el!”

Atunci mama pruncului s-a închinat cu lacrimi la icoana Maicii Domnului, făcând trei metanii, si, căzând în genunchi, a zis plângând: ”Maica Domnului, îti dăruiesc tie copilul acesta al meu, că este bolnav si plânge mereu. Fă ce stii tu cu el!” Si l-a trecut de trei ori pe sub sfânta icoană.

De atunci pruncul Constantin s-a făcut sănătos. Aceasta a fost o adevărată minune a Maicii Domnului, iar din momentul acela Constantin nu a mai fost bolnav de moarte toată viata sa.

Asa miluieste Maica Domnului pe mamele care nasc copii în frică de Dumnezeu.

*



Mormîntul părintelui Ilie Cleopa, care odihneşte la Mănăstirea Sihăstria, a devenit loc de pelerinaj. Cei care l-au cunoscut pe părintele Cleopa în timpul celor 64 de ani petrecuţi numai la Sihăstria vin şi se închină la locul în care odihneşte şi simt binecuvîntarea şi ajutorul părintelui în realizarea dorinţelor, ca şi atunci cînd era în viaţă. Foarte mulţi oameni bolnavi s-au vindecat după ce au luat pămînt ori flori de pe mormîntul părintelui Cleopa (pe care le-au păstrat cu grijă acasă) sau chiar ulei din candela de la cruce, cu care şi-au uns trupul.

Vestea vindecărilor minunate s-a răspîndit cu repeziciune în toate colţurile ţării, iar călugării mănăstirii Sihăstria sînt nevoiţi să acopere permanent mormîntul cu pămînt, în locul celui luat pentru tămăduire. Vin multe autocare cu pelerini care se opresc la mormîntul părintelui Cleopa şi  cer binecuvîntarea să ia cîte o mînă de pămînt cu credinţa că acesta, prin harul părintelui, are puteri tămăduitoare şi pentru ocrotirea de rele. Un călugăr mărturiseşte că a fost nevoit de mai multe ori să care cîte două-trei roabe de pămînt pe mormîntul părintelui Cleopa, pentru a acoperi golurile lăsate de către credincioşi. O tînără din Cluj, care l-a cunoscut pe părintele Cleopa cînd trăia, fiindu-i duhovnic, suferea de o boală cumplită şi a ajuns la Sihăstria, după ce acesta fusese deja înmormîntat.

A mers în cimitir şi s-a rugat la mormînt, iar cînd a plecat a luat puţin pămînt şi l-a înghiţit, convinsă fiind că harul părintelui va lucra asupra ei. Fata s-a vindecat, iar vestea minunii s-a răspîndit în satele din preajma Clujului, a mai spus călugărul.

Şi chilia părintelui a devenit loc de pelerinaj, fiind vizitată de mii pelerini din ţară şi străinătate.

Un tânăr care avea mari probleme cu coloana, având şi dureri aproape insuportabile,  în momentul în care s-a întins pe patul părintelui a simţit ca şi cum spatele i-ar fi luat foc, iar după ce s-a ridicat nu mai avea nicio problemă cu coloana si nici vreo durere până-n ziua de azi.

Mai multe despre  părintele Cleopa şi întâmplările minunate care adeveresc sfinţenia vieţii sale puteţi citi în cele 3 volume MÂNCA-V-AR RAIUL! editate de Sf M-re Sihăstria.

Să avem şi noi parte de rugăciunile sfinţiei sale!

De ai păcate, nu deznădăjdui! Şi n-am să încetez de a-ţi spune necontenit aceasta.

De păcătuieşti în fiecare zi, în fiecare zi pocăieşte-te !

Să facem cu noi ceea ce facem cu casele noastre care se învechesc, când părţi din ele putrezesc, scoatem părţile putrezite şi punem în loc materiale noi; şi niciodată nu încetăm a face asta. Te-ai învechit azi din pricina păcatului? Înnoieşte-te prin pocăinţă!

„Dar pot să mă mântui, dacă mă pocăiesc?”. „Da, poţi!”. „Am trăit toată viaţa în păcate! Dacă mă pocăiesc mă mântui?”. „Da! De unde-o ştiu? De la iubirea de oameni a Stăpânului tău!”.

„Să am oare încredere numai în pocăinţa de care îmi vorbeşti? Este oare în stare pocăinţa să şteargă atâtea păcate?”.

„Dacă ar fi numai pocăinţa, atunci, pe bună dreptate, teme-te! Dar când iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alătură pocăinţei, prinde curaj!”.

Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, nici bunătatea Lui cu cuvântul nu se poate tălmăci.

Păcatul tău are hotar; leacul, însă, nu are hotar. Păcatul tău, oricum ar fi, este păcat făcut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită.

Ai curaj! Pocăinţa biruie păcatul! Închipuie-ţi o scânteie ce cade în ocean! Poate rămâne ea aprinsă? Poate să se vadă? Nu! Ei bine, ce e scânteia faţă de ocean, aceea e păcatul faţă de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atâta, ci cu mult mai mult. Oceanul, oricât de mare-ar fi, tot are margini.

Bunătatea lui Dumnezeu, însă, e fără de margini.

Nu vă spun acestea ca să vă fac trândavi, ci ca să vă fac şi mai sârguitori.

(foto : Strange Fruit, Anca Stanciu)

SURSA: Revista ORTHOGRAFFITI