11 August 2024
Ce bine e când omul se face bine și face binele!
Categorie: Articole
-
După 20 de ani
Trecut au anii…
Și, iată-ne în anul de grație al Domnului 2023, la o distanță de 20 de ani și o zi de ziua în care am săvârșit în biserica rupestră a mănăstirii Corbii de Piatră prima dumnezeiască liturghie, după aproape 200 de ani, în regim de mănăstire.
20 de ani… 23 martie 2003 a picat într-o zi de duminică.
Știu că era un ger de pica corbul de pe cracă, că tot se potrivea cu locul. Seara am săvârșit slujba privegherii și am lăsat în altar o sticluță cu vin pentru a vedea dacă îngheață până dimineață, să ne dăm seama dacă putem săvârși a doua zi dumnezeiasca liturghie. Când am plecat de la Slănic erau – 12 °C iar în biserica rupestră vinul nu înghețase, semn că putem săvârși slujba dumnezeiască . Îmi aduc aminte că eram înfofolit de sus până jos, singurele părți ale corpului care aveau contact direct cu aerul umed și rece din biserică erau față și mâinile. Chiar mă gândisem să port și mănuși, mă gândeam că e posibil să-mi înghețe mâinile, și să fiu în imposibilitatea de a mai lucra cele ale dumnezeieștii lucrări, dar mi-a fost frică cu sfintele vase, cum că mi-ar putea scăpa din mâini.
A fost foarte frumos!
Într-o biserică în care s-a slujit de peste șapte veacuri nici nu avea cum să fie altfel! Te simțeai contemporan cu Basarab Întemeietorul, cel despre care se spune că a plătit pictarea în frescă a bisericii și care este zugrăvit într-un tablou votiv încadrat de cei doi fii ai săi,
Și nu numai…
De asemenea, parcă era prezent și marele isihast Neagoe Vodă, care trecuse să-i dea binețe mătușii sale, măicuța Magdalina, prima stareță a primei mănăstiri de maici de la noi din țară
… și, ce să mai zicem de Jinari!
Peste tot erau urmele trecerii lor: pronaosul este opera lor, ușa și fereastra din naos ei le-au făcut, unirea celor două mici altare într-unul singur, mai mare, precum și noua catapeteasmă le-au dat o altă configurare pentru a mări biserica, prea mică, în forma ei inițială ca să încapă peste 200 de familii de bejenari din Jina Sibiului
… sau despre enoriașii noii parohii “SF. Apostoli” Jgheaburi?!
Aceștia, la începutul secolului XX, au avut de trecut printr-un mare Cataclism, un cutremur de 7, 2 ° pe scara Richter, după cum menționează statisticile, cutremur care afectat în mare parte structura întreagiinbiserici rupestre și a dus la surparea zidului vestic. . Nu s-a întâmplat nici o tragedie, ba mai mult decât atât nimeni nu a fost rănit iar după câteva zile bravii Corbeni, urmași ai și mai bravilor Jinari, au refăcut zidul vestic aducând meșteri italieni cioplitori în piatră din Albeștii de Muscel care i-au dat o configurație ca de zid de cetate medievală . Tot ei, urmașii jinarilor, nu au rămas insensibil la drama celor din parohia, Alexandriei atunci când le-a ars biserica, ci le-au întors ospitalitatea primindu-i in biserica lor, până când aceștia și-au refăcut biserica și s-au putut întoarce, cu bucurie, în casa lor .
Și tot așa… am putea înșira mult și bine lucruri bune și minunate despre acest minunat locaș. Dar, surpriza mea, la terminarea slujbei, a fost să constat că nu toți cei din biserică au trăit bucuria acestei redeschideri. Babușca, bunica cumnatei mele, a concluzionat: mari păcate trebuie să fii făcut copilul ăsta de ajuns să slujească aici! 😇 Dar, bucuria rămâne bucurie, ba mai și sporește: după terminarea slujbei eram înghețat bocnă, însă singurele care nu mi-au înghețat, ci, dimpotrivă, erau aproape fierbinți, au fost mâinile! Și, cei care mă cunosc, știu că am o mică problemă la mâna stângă, care, în astfel de condiții, după vreo 20 de minute capătă o culoare ca de ou de corb ( ca să fim iar în ton cu locul 😁), iar după mai mult de 1/2 de oră îmi amorțește cu totul. Deci, ce poți să mai zici în fața unei astfel de evidențe?!
Slavă lui Dumnezeu pentru toate! 🙏🙏🙏
-
Hristos, izvorul bucuriei
Astazi, mi-au ramas intiparite ultimele cuvinte din Evanghelia Praznicului: … si s-au intors in Ierusalim cu BUCURIE MARE.”
Paradoxal, nu?! Tinand cont ca era vorba de o despartire. Si stim din proprie experienta ca despartiirle aduc tot felul de sentimente, numai bucurie, nu. Si atunci, de unde aceasta bucurie? Si nu orice fel de bucurie, ci “ bucurie mare”!
De la Hristos.
Si am facut imediat analogia cu plecare noastra de la biserica, de la Sf. Liturghie.
Plecam noi avand in sufletele noastre aceasta bucurie mare? Daca da, atunci inseamna ca L-am intalnit pe Hristos.
Daca nu, inseamna ca avem o problema. -
Desacralizare, dezumanizare.
Anul trecut, în drumul nostru spre Essex, ne-am oprit pentru o scurtă vizită de curtoazie și în Bătrâna Londră pentru că se cuvenea ca un astfel de măreț oraș să primească și binecuvântata vizită a cinstitelor noastre fețe bisericești. Eram in Trafalguar Square și aveam nevoie la toaletă. Ca ghid al nostru aveam un ucenic al părintelui Nicolae Saharov, Constantin, după numele lui de binefăcător al nostru, fost student o bună bucată de vreme la Londra și care cam știa Londra ca-n palma. Așa că nu i-a fost greu să ne conducă către cea mai apropiată toaletă, aflată în incinta unei biserici catolice din preajma celebrei piețe. Aflîndu-ne în buricul Londrei mi se părea firesc ca orice instituție, inclusiv o biserică, să fie prevăzută cu o toaletă publică. Deci nimic suspect până aici, nimic nelalocul lui până aici. Am intrat în biserică și imediat în stânga să făceau niște scări care coborau la subsol unde erau toaletele; io am rămas puțin în hol ca să mă odihnesc. Scurt timp, s-a întors după mine și cu vehemență suspectă mă tot invita să cobor, ghidu(șu)l nostru. Un lucru pe care l-am și făcut de îndată, iar când am ajuns la subsol am văzut că era împărțit în două: o treime, în partea dreaptă reprezentată de toalete, iar două-treimi în partea stângă un gen de autoservire „împinge tava” în care încăpeau vreo 15 mese de câte patru persoane. Am mers la toaletă și m-am întors la autoservire, uitându-mă în vitrină după niște salată de fructe de mare (mai mult interesându-mă prețul decât cumpărarea lor).
Si în timp ce mă uitam ba în stânga, ba în dreapta, după una, după alta, mi-a atras atenția pardoseala.
Dacă la toalete totul era nou și pe jos era gresie de cea mai bună calitate, aici, in schimb totul era vechi, dalele de piatră recunoscându-le imediat, pentru ca semanau cu cele din biserica noastra rupestra. Dar era, totuși, si ceva diferit la unele dintre ele, pentru că mi s-a părut că nu arată la fel cu celelalte. Și m-am tot sucit și m-am tot învârtit în jurul unei astfel de dale, ca să-mi dau seama ce era diferit la ele, in afara de marime si forma. Si am observat că pe așa zisa dala din fața mea era un înscris. Am reusit să buchisesc ceea ce scria pe ea si am ramas inlemnit, pardon, pietrificat, ca sa fiu in ton cu mediul.
Dala nu era dala, era pur si simplu o lespede de mormânt. Cu alte cuvinte eu eram într-un cimitir {cripta} și sedeam cu picioarele pe un mormant!!!
Șocat (de-a dreptul, nu ca-n tabloide), primul instinct a fost să o iau la fugă spre ieșire. Vă rog să mă credeți, și acum când mă gândesc la acel moment, mă apuca fiorii. M-am liniștit un pic și al doilea gând a fost să strig la cei care stăteau acolo, și bucătari și vânzători si ospătari dar, mai ales, la consumatorii care ședeau și mâncau și beau și se înveseleau pe mormintele străbunilor lor:
– Nebunilor, ajunga-va cu nesimtirea asta!
Bineînțeles că nu am făcut niciuna nici alta pentru că rezultatul era dinainte stiut, adica ar fi fost totalmente inutil. Așa că am plecat către ieșire, mergând ușurel, cu statura unei curci plouate, de data aceasta pasind cu mare grija, ca prin cimitirul din curtea bisericii noastre, așa cum ma învățase bunica de mic:
– Aici, baiete, fiecare palma de pamant pe care o calci este pamant sfant.
Am ieșit afară unde mă așteptau cei împreună cu mine pelerini, eu alb la fata ei cu un suras trist in coltul gurii intrebandu-ma, bineînțeles, retoric:– Ei, padre, ce zici?!
– Chiar asa?! Chiar asa?! Chiar asa?! Chiar asa?! …
si tot asa pana la manastirea de la Essex, unde nu numai picioarele, ci si toate cele dinlauntru ale mele s-au impaciut, calcand pe pamantul sfant al Ortodoxiei.
