Categorie: Articole

 
„Boierii pamânteni, nemaidorind sa îi conduca un cantacuzin, aproape ca l-au fortat pe logofătul Constantin Brâncoveanu să preia domnia. Ziseră cu totii: „Logofete, noi cu totii pohtim sa ne fii domn”. El zise „Dar ce as vrea eu cu domniia, de vreme ce ca un domn sunt la casa mea; nu-mi trebuie sa fiu”. Iar ei zisera: ” Ne rugam, nu lasa tara sa între alti oameni sau rai, sau nebuni sa o strice, ci fii!”. Si-l luara de mâini si-l împingeau de spate. A fost uns domnitor la mitropolia Bucurestilor, în prezenta patriarhului bizantin Dionisie si a mitropolitului valah Antim. În biserica, Brâncoveanu a spus: „Domniia aceasta eu nu o pohtesc ca sa-mi înmultesc grijile si nevoile, ci dumneavoastra m-ati pohtit si fara voia mea m-ati pus domn în vremuri ca acestea turburate, încungiurati de osti de vrajmasi; ci dar acum iar întreb: este-va cu voia tuturor?”
Si toti raspunsera: „Toti voim, toti pohtim”. Zise iar: „Deaca pohtiti toti, mi-e voia si mie sa-mi dati un juramânt înaintea Lui Hristos precum veti fi cu dreptate si de ar veni vreo primejdie domnii mele, despre vreo parte, sa stati cu mine toti”.
Și toți boierii au jurat pe Cruce și pe Evanghelie.
Si asa s’a fost ales Domn al Tarii Romanesti , Constantin Brancoveanu, cand era cursul anilor 1688, luna lui Octomvrie, in 29 de zile.”
extras din „Anonimul brâncovenesc”

A fost odata un olar care traia intr-un sat uitat de lume. Visul lui era sa ajunga in marea Cetate, unde sa poata avea propria pravalie de vase, oale si obiecteceramice. Dar sansele lui erau mici, pentru ca olarul era foarte lenes si muncea doar pentru a-si asigura traiul zilnic.

Intr-o zi, olarul intalni un calator care ii spuse ca intr-un sat vecin traieste intr-o coliba un intelept care poate sa-ti ofere orice raspuns. Ce era ciudat la el era ca nu iesea niciodata din coliba si nici macar nu vorbea. Cel care dorea sa-i puna o intrebare trebuia sa bata la usa, apoi sa deschida un oblon ingust prin care se vedeau in semi-intunericul dinauntru doar ochii inteleptului mut. Apoi trebuia sa-i puna o intrebare, iar inteleptul ii raspundea din ochi, omul putea citi raspunsul in expresia acestora.

Auzind asta, olarul alerga imediat in satul vecin, la coliba cu pricina. Ciocani usor, apoi trase oblonul de pe usa. Prin fanta ingusta, vazu cu greu niste ochi ce il priveau din intuneric. Ii puse pe nerasuflate intrebarea: “Cum pot sa ajung sa prosper in marea Cetate?” apoi se uita cu atentie la expresia celui dinauntru. Si vazu niste ochi plictisiti, nepasatori, total indiferenti. In acel moment realiza ca asa a fost si el fata de meseria lui, lenes si nepasator!

Isi spuse: “Pana acum am stat si am asteptat sansa ideala, sa ma loveasca din senin. Dar raspunsul e foarte simplu, trebuie sa muncesc eu mai mult pentru a ma apropia de telul meu!Oare cati oameni fac aceeasi greseala?” se mai intreba el. “Peste tot vad oameni care se plang de lipsa de sansa in loc sa puna mana si sa faca ceva…”

In urmatoarele luni incepu sa modeleze oale si ulcioare zi de zi, pe care le vindea in satele apropiate si rezultatele nu intarziara sa apara. Deja castiga bine, iar o mare parte din bani ii punea deoparte pentru a-si permite sa se mute in Cetate. Cu toate astea, isi dadea seama ca nu era suficient si in acest ritm i-ar fi trebuit ani intregi. Si pe deasupra, la sfarsitul zilei nu se simtea implinit de munca lui.

Asa ca porni iar spre coliba inteleptului mut, gandindu-se cu nerabdare la reintalnire. Coliba arata la fel, in paragina, puteai sa juri ca nu locuieste nimeni acolo. Batu in usa dupa obicei, apoi trase oblonul si puse intrebarea cu ardoare: “Cum pot sa vand mai mult pentru a-mi permite sa plec in marea Cetate?” Ochii dinauntru erau tristi, obositi, lipsiti de lumina. “Privirea unui om singuratic, izolat de lume”, gandi el. Si atunci isi aminti de propria singuratate, de faptul ca nu avea prieteni si isi evita mereu rudele. Pentru ca ii era frica sa nu ii ceara bani sau alt ajutor.

A doua zi pleca in targ cu un singur gand: sa vanda atat de multe oale incat sa-si poata ajuta toate rudele, vechii prieteni si chiar vecinii cu care nu se intelegea foarte bine. Toti cunoscutii lui erau oameni sarmani care abia se descurcau de pe o zi pe alta. Dupa o luna, vindea si castiga aproape de 2 ori mai mult si nu numai ca ajutase multi oameni cu bani si mancare, dar ii ramanea si lui o suma impresionanta.

Castiga atat de bine incat peste putin timp reusi sa-si ia o casuta in marea Cetate, unde visase mereu sa ajunga. Targul era mult mai mare in Cetate. Pe aici treceau calatori care veneau de peste mari si tari si care aveau pungile doldora de bani. Olarului ii mergea foarte bine si isi facuse multi prieteni, caci isi pastrase obiceiul de a ajuta oameni aflati la nevoie. Dar inca era departe de telul lui.

Pentru a-si deschide pravalia pe care o visase, unde sa aiba ucenici si vanzatori care sa lucreze pentru el, avea nevoie de mult mai mult. Si deja muncea de dimineata pana seara si vindea aproape tot ce producea. De data asta abia astepta sa ajunga din nou la coliba inteleptului. Si avea incredere deplina ca isi va primi raspunsul, ca si in celelalte dati.

Ajuns in fata colibei, fu cuprins de un sentiment ciudat. Era si mai darapanata, arata de-a dreptul parasita. “Oare o fi murit?” se intreba el si il trecu un fior. Ciocani in usa cu maini tremurande si deschise oblonul ingust. Un sentiment de recunostinta ii cuprinse inima cand vazu din nou ochii in intuneric.”Muncesc de dimineata pana seara si vand tot ce produc. Dar tot nu e suficient pentru a-mi permite sa deschid pravalia mea. Ce as putea face diferit pentru a castiga mai mult?” si se uita cu atentie in ochii inteleptului mut.

Privirea din intuneric era de aceasta data vie, indarjita. Olarul putea citi in ea determinare, dar si disperarea unui om pe cale sa-si piarda speranta. Apoi se gandi la viata lui din ultimul timp. Pe de-o parte era foarte multumit ca se mutase in Cetate si ca prospera, dar pe de alta parte muncea atat de mult incat nu se mai putea relaxa si bucura de viata.

In urmatoarea dimineata se trezi mult mai odihnit, parca era mai usor. Isi savura micul dejun la umbra copacilor din gradina, gandindu-se cat de recunoscator este pentru viata lui. Abia acum isi dadea seama cat de bine este sa te si opresti din cand in cand sa te bucuri de lucrurile marunte, cum ar fi aroma ceaiului sau mirosul florilor salbatice. Apoi facu ceva ce nu facuse de foarte mult timp: pleca direct spre targ, fara sa modeleze nici o oala. De obicei incepea ziua muncind din greu, apoi fugea repede dupa-amiaza sa-si vanda creatiile. Lua doar cateva ulcioare facute de el mai demult. Erau cele mai frumoase, le pastra in locuinta lui pentru a-i incanta ochii.

Dimineata, lumea din targ era diferita. Erau alti musterii, calatori veniti din alte parti. Printre ei, olarul remarca un personaj aparte, imbracat in haine scumpe. Avea trasaturi nobile si din mersul lui se vedea ca era un om puternic si hotarat. Omul se opri chiar in fata olarului si incepu sa studieze cu atentie ulcioarele lucrate cu migala.”Nu am mai vazut nicaieri asemenea indemanare”, spuse el. “Ce ai zice sa lucrezi ceramica pentru Curtea Regala? Ai fi platit de cinci ori mai mult fata de cat castiga un olar de rand.”

Olarul nostru nu-si mai incapea in piele de bucurie… sa produca pentru fetele regale! Cu banii castigati ar putea sa-si deschida pravalia in cateva luni! Si toate astea doar pentru ca a decis in acea zi sa se relaxeze si sa fie deschis la ceva nou!

Primul lucru la care s-a gandit dupa aceasta intamplare a fost sa-i multumeasca inteleptului mut. Il ajutase asa de mult si nici macar nu apucase sa il vada complet la fata! Vroia sa-l stranga in brate si sa-i spuna cat de mult au contat intalnirile lor… Ajuns la coliba, batu la usa iar apoi deschise oblonul. Ochii dinauntru straluceau de bucurie ca niciodata.

“Mare intelept, stiu ca esti mai retras de felul tau, dar vreau sa-ti multumesc din suflet si sa-ti povestesc cat de mult m-ai ajutat!” spuse olarul. Apoi deschise usa si ramase inmarmurit. Inauntru, dincolo de usa, era doar…o oglindă.

SURSA

Într-una din serile acestea, după slujba vecerniei, o persoană, pe care o voi numi cu numele generic P., m-a rugat să îi acord cîteva minute pentru că are ceva să-mi împărtășească.

–          Eram la servici și la un moment dat intră pentru a fi servită o țigancă. Din șapte lucru de care avea nevoie îmi lipsea unul, drept pentru care am sfătuit-o să le ia din altă parte. Atunci ea a reacționat foarte violent insistând ca să i-l procur eu, deoarece ea nu are timp. Bineînteles că am refuzat-o, nefiind în atribuțiunea serviciului meu, i-am împachetat celelalte șase lucruri pe care le aveam după care a plecat.

Problemele au început să apară după ce am plecat de la servici. Știam că astfel de persoane umblă cu lucruri necurate, dar nu credeam  să mi se întample chiar mie. Starea sănătății mele a început să se înrăutățească având dureri de cap aproape insuportabile și o stare de slăbiciune fizică și psihică. Seara mi-a fost atât de rău încât am fost nevoită să zac la pat, vomitând adeseori. În acestă stare de rău mi-am amintit că, nu cu mult timp în urmă, primisem de la un părinte aghiazmă de la sfântul Atanasie Atonitul și mir de la candelele icoanelor făcătoare de minuni ale Maicii Domnului și sfinte moaște din Sfântul Munte Athos. M-am uns cu mir iar dimineața am luat din aghiazma sfântului Atanasie. În următoarele zile urmând acest tratament duhovnicesc, pentru că la cel alopat nu avea nici un răspuns, starea sănătății mele s-a îmbunătățit.

Într-o după-amiază, venind de la servici, m-am așezat pe pat ca să mă liniștesc. Atunci  am simțit cum o mână nevăzută mă strânge ușor de umăr, moment în care a dispărut instantaneu toată starea de rău cu care mă luptasem în ultimele zile.

–          Sfântul Atanasie! m-am repezit eu, întrerupându-i brusc și fără să-mi dau seama relatarea, fiind convins că acea mână nevăzută era a sfântului Atanasie.

P., cu ochii în lacrimi, dădu ușor,  afirmativ din cap concluzionând:

–          Nu am cuvinte să mulțumesc lui Dumnezeu pentru această minune pe care am trăit-o.

A-ncremenit aşa, nu mai ştia ce-l doare.
Seara mai ieşise o rază pală de soare.
Îi mai stăruia ceva cald în privire,
Mai credea poate în vis, în iubire.

Nu mi-a spus cine e, nici cum îl cheamă.
Se trezea din când în când strigând: Mamă!
Şi rămânea cu privirea spre fereastră fixată,
Pe cine vedea n-am ştiut niciodată.

Nu-l vizita nimeni. Poate n-avea nevastă.
Căzuse peste el o aspră năpastă.
Tuşea adunat în toamna târzie.
Poate nimeni de-ai lui n-a murit de ftizie.

În patul lui, ghemuit şi străin,
Părea o icoană de rit bizantin.

Într-o zi însă, pe la orele nouă,
I s-a frânt o lacrimă-n două
Şi a rămas cu privirea spre fereastră fixată.
Pe cine vedea, n-am să ştiu niciodată.

Văcăreşti, 1951

Gheorghe GORUNESCU – PENCIU s-a născut în anul 1926, luna Ianuarie, ziua 26, în comuna Valea Iaşului, satul Cerbureni, într-o familie de oameni nevoiaşi. Numele de Gorunescu l-a moştenit de la mama lui, care ţinea foarte mult la bunicul ei: părintele Gorunescu. Cursul primar l-a făcut la Cerbureni, apoi, în anul 1940, s-a înscris la Liceul Industrial Regele Mihai I, terminându-l în 1948. În anul 1948 a fost arestat şi condamnat pentru delict de uneltire împotriva ordinii sociale, la 8 ani de temniţă grea. A trecut pe rând prin închisorile Ministerului de Interne, Malmaison (?), Jilava, Târgşor, Târgu-Ocna, Aiud, de unde s-a eliberat pe 7 Iunie 1956. În August 1958 este arestat din nou sub numele Gheorghe şi condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru crimă de uneltire împotriva Securităţii Statului. I se găsesc, la percheziţia făcută la domiciliu, 7 caiete cu proză şi poezii, compuse în perioada primei detenţii.

Iată relatarea unor monahi despre un tânăr american dependent de droguri:

In anii 90, un tânăr american ducea o luptă încrâncenată cu propria sa viaţă. Consuma din abundenţă droguri, îndreptându-se către o grabnică nenorocire. Într-o noapte, diavolul i s-a arătat în chipul unui bătrân, spunându-i: -Eu sunt prietenul tău şi vreau să ne întâlnim ca să mă cunoşti. L-a sfătuit să se urce la volan şi să conducă cât poate de repede pe un anumit drum, până la o    întorsătură situată pe marginea unei râpe. Tânărul a făcut precum i se spusese, însă, pierzându-şi curajul, a reuşit în ultima clipă să frâneze şi abia a putut să vireze în dreptul curbei. Două nopţi mai târziu, bătrânul i s-a arătat din nou, şi înverşunat şi plin de mânie, i-a spus din nou: – Sunt foarte dezamăgit că nu ne-am întâlnit. Urcă-te din nou la volan şi să conduci cât poţi de repede, însă, de data asta să nu mai frânezi. Tânărul s-a simţit in mod ciudat silit să facă aceasta. S-a urcat din nou la volanul maşinii, iar de data asta nu a mai frânat, sărind cu maşina în râpă. Maşina a fost complet distrusă, dar el, in mod miraculos, a scăpat doar cu nişte zgârieturi şi cu un şoc puternic.La câteva săptămâni după accident, diavolul i-a spus din nou:-Sunt foarte supărat pe tine că nu ţi-ai ţinut promisiunea. La noapte ne vom întâlni sigur! Pune în seringă o doză dublă de drog. Tânărul s-a simţit nevoit să facă ceea ce-l îndemnase, şi injectându-se, a intrat in comă datorită supradozei. A fost dus la spital, unde medicii s-au aratat a fi sceptici in privinţa şanselor sale de supravieţuire. Cu toate acestea, după două săptămâni, tânărul s-a trezit din coma profundă în care se afla, fiind deplin conştient. Le-a mărturisit celor din jur că văzuse un om care semăna cu un monah luminos. Venise la el si ii spunea:-M-am rugat pentru tine… Dumnezeu ţi-a mai dat o şansă. Vei trăi, dar trebuie să-ţi îndrepţi viaţa. Vei merge in Grecia, să vezi locul unde se odihnesc oasele mele, pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu că ai fost salvat. Numele meu este Efrem.

Monahi  J. Marler şi A. Wermuth

 (Mărturie extrasă din Viaţa, arătările, minunile, acatistul şi paraclisul Sfântului Efrem cel Nou, grabnicul ajutător şi marele făcător de minuni)

Am primit de la doamna Varvara N. urmatoarea marturie:

Anul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu am avut marea binecuvantare de a lua parte la praznicul Sf. Ierarh Nectarie pe 9 Noiembrie chiar la el acasa, in Eghina, Grecia. Programul celor 6 zile de pelerinaj a fost bine organizat, asa incat zilnic am vizitat manastiri si ne-am inchinat la sfinte moaste, printre care, Sf. Ioan de Rila, Sf.Dimitrie Izvoratorul de Mir, Sf. Grigorie Palama, Sf. Mare facator de minuni  Ioan Rusul, Sf. Cuvios David din Evia, Sf. Paraschevi,vindecatoare de boli de ochi.
In timpul parcurgerii cu autocarul a distantei de la o manastire la alta, parintele insotitor obisnuia sa ne citeasca din viata si minunile sfintilor pe care urma sa-i vizitam. De fiecare data cand ne citea din Minunile Sf.NECTARIE si ale  Sf. IOAN RUSUL, parintele plangea, neputandu-si stapani lacrimile. Ne miram in sinea noastra gandind ca este o fire sensibila, neindraznind sa-l intrebam de ce plange. Dupa o luna de la incheierea pelerinajului, am aflat adevarul: parintele era grav bolnav, avand o tumoare pe care urma s-o opereze la intoarcerea din Grecia.

Dupa incheierea pelerinajului parintele a mers la spital, dar, minune!, medicii i-au spus ca nu mai este nevoie de operatie, tumoarea nemaiexistand! Sfintii n-au ramas indiferenti la rugaciunile si lacrimile parintelui, vindecandu-l pe loc. Aceasta minune o cunosc mai multe persoane dintre pelerinii care au vizitat Grecia anul acesta, in perioada 7-12 Noiembrie.