Minune cu parintele Porfirie

– o mărturie a Mitropolitului Nicolae al Mesoghiei –

Un cuplu tânăr, fericit, de oameni cu adevărat dăruiţi Bisericii, dăruiţi în curăţenie, cu simplitate existenţială, îşi lasă viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Iar Acesta îi binecuvântează cu amândouă mâinile Sale. Îl întâlnesc pe Părintele Porfirie, cunoscutul şi luminatul sfânt al zilelor noastre, care le îmbrăţişează viaţa, cu fiecare amănunt al ei. Acest Părinte li se face scut de apărare în faţa oricărei primejdii, pavăză în faţa oricărei ameninţări; rugăciunea sa le zădărniceşte orice piedică. Dumnezeu le dăruieşte cinci prunci plini de har şi de bucuria vieţii: două fete şi trei băieţi. Cea mai mare dintre aceştia este o fată, Eva – o fiinţă plină de talent şi înţelepciune, cu o inteligenţă de om matur. Avea trăsături cereşti şi un comportament plină de dulceaţă. Era iubită de toţi cei din jur. A ajuns la vârsta de doisprezece ani – un adevărat înger! „Cu cei ce Îl iubesc, Dumnezeu împreună lucrează spre bine” – aşa credeau, în chip tainic, părinţii şi Îl slăveau pe Dumnezeu: „Doamne, ce binecuvântare!”

Brusc, într-o zi, cum traversa Eva fără de grijă strada din faţa biroului tatălui său, un autovehicul scăpat de şofer de sub control aduce neaşteptatul în drumul netulburat până acum al familiei: trimite copila la spital, iar de acolo în lumea unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci doar viaţă fără de sfârşit! Eva, fără să înţeleagă cineva cum şi de ce, în doar câteva clipe, s-a aflat în Raiul lui Dumnezeu, scufundându-şi însă părinţii cei nepregătiţi în iadul durerii şi al insuportabilei răsturnări a vieţii… Era ca şi cum ar fi dispărut Dumnezeu din faţa lor! Părintele Porfirie s-a făcut părtaş cu multă dragoste la durerea lor, stăruind cu multă discreţie asupra marii dragoste a lui Dumnezeu, pe care el însuşi o exprima şi o trăia cu multă bunătate, credinţă şi iubire – împrăştiind orice fel de îndoială şi gând greşit despre Dumnezeu…

Timpul curge. Ceilalţi copii cresc şi, prin creşterea şi darurile lor, umplu viaţa îndureratei mame cu o fericire umbrită de durere, iar viaţa tatălui cu smerenia acceptării voii dumnezeieşti. Sprijinul lor este a doua fată, Despina. O fiinţă cu totul diferită de Eva. În continuă mişcare, plină de viaţă, totdeauna cu zâmbetul pe buze. Răspândeşte în jurul ei doar bucurie, nădejde, fericire, strălucirea nevinovăţiei celei lipsită de griji şi probleme. Ai impresia că astfel de fiinţe nu au nici o legătură cu păcatul, cu bolile, cu moartea. Când vii în contact cu ele, uiţi tot ce este negativ, orice primejdie, orice este întunecat.

Într-o zi de primăvară, familia întreagă se află la o mănăstire din Epir, lângă graniţă. Un prieten de familie se făcea monah. Era un pic jucăuş şi şugubăţ, prieten bun al copiilor, om simplu şi inimos. Toată atmosfera este o mare bucurie, încărcată de un şi mai mare har. Despina se bucura şi ea. Toate sunt atât de frumoase, atât de dumnezeieşti, încât nimic nu poate păta această bucurie! Ar părea cu neputinţă!

Iată, însă, că nimic nu este cu neputinţă! La patru zile după tunderea în monahism, eram în Atena, când primesc un telefon incredibil din partea unui prieten dentist.

– Ţine-te bine, părinte, n-o să crezi ce vei auzi!

– Ce se întâmplă, ia zi?, răspund eu.

– Despina are de câteva zile o durere la o măsea, în partea dreaptă. Nimic neobişnuit; am zis să facem investigaţii după întoarcerea lor din Epir. Am făcut şi o actinografie şi sunt aproape sigur că e vorba de o formă de cancer al osului mandibulei! Nu-mi vine să cred!

Eu ştiam ce înseamnă acest lucru: eliminarea mandibulei, înlocuirea ei cu un os de la bazin, terapii dureroase, bunăstarea vieţii distrusă în mod tragic – iar, dincolo de toate, procentul de supravieţuire era de 10% şi de maxim cinci ani!

Neputând să mă împac cu o asemenea curgere a lucrurilor – Dumnezeul acela în care credeam eu nu trebuia să îngăduie asemenea lucruri! – îl întreb cu sfială pe prietenul meu dentist:

– Nu cumva ai făcut vreo mică greşeală? Nu cumva ar trebui să refaci analizele?

– Formele de cancer ale osului mandibulei inferioare au, din păcate, cel mai uşor mod de diagnosticare şi cea mai grea şi urâtă prognoză medicală, îmi răspunse. Te-am sunat, poate poţi s-o ajuţi să plece imediat în America. Nu trebuie să piardă nici un minut!

Nu trecuse mult timp de când fusesem în America, unde întâlnisem o situaţie similară, în care am ajutat şi eu, ca traducător pentru doctorii de acolo. De fiecare dată când urma să mă întâlnesc cu copilul în cauză – un băieţel blonduţ de şapte ani – mi se strângea inima din pricina imaginii înfricoşătoare! Băieţelul acela nu a reuşit să treacă prin toată procedura. A petrecut un răstimp chinuitor de luni de zile, într-o aşa-zisă viaţă – vederea lui rănea sângeros sufletele părinţilor săi şi dădea mărturie că nici cea mai bună ştiinţă, la nivel mondial, nu putea să-l ajute cumva…

Ar fi însemnat să se reia tot acest scenariu încă o dată! Părinţii ar fi mers în America plini de speranţe, la centrul cel mai bun, cu probabil cei mai străluciţi medici ai lumii, şi s-ar fi întors în Grecia cu probabilităţi. Ar fi plecat cu un copil bolnav, dar sănătos la înfăţişare, şi s-ar fi întors cu cineva ce nu poate fi privit, cu cineva cu care nu rezistă nimeni să trăiască. Iar toate acestea, în cazul cel mai fericit….

Tatăl, acest erou, a aflat tot adevărul; mama, nu prea multe amănunte. Au mers imediat la „părinţelul” lor, cum îi spuneau Părintelui Porfirie, pentru a lua binecuvântare. Acesta, mâhnindu-se împreună cu ei, şi-a arătat deosebita durere şi o intensă nelinişte sufletească. Singura ferestruică prin care să se reverse un strop de lumină şi de nădejde s-a arătat a fi faptul că şi Părintele a încuviinţat să plece degrabă. După cum se vede, în inima sa, împreună cu agonia negrăită a iubirii, exista şi o mică scânteie a nădejdii că toate vor merge bine.

Într-o săptămână, părinţii şi-au luat copilul şi au plecat în America, undeva în Ohio. Cât de neobişnuită a fost această călătorie! Se amestecau agonia cu aşteptarea, disperarea cu nădejdea. Însoţitor de nădejde şi adevărat mângâietor duhovnicesc în această călătorie a fost Părintele Porfirie, cu rugăciunile sale şi, mai ales, cu nădejdea lui – greu de întrezărit de noi, cei neputincioşi…

Lucrurile au decurs cu o viteză uimitoare. În trei zile de la sosirea lor, s-au hotărât ziua şi ora intervenţiei chirurgicale. Au fost reluate analizele şi a fost certificată boala.

Ziua operaţiei. Ora 16:10, în Grecia. Îmi sună telefonul. La celălalt capăt al firului, glasul mamei fetei:

– Ce faci, părinte? Nu mai pot îndura! Au luat-o pe Despina puţin mai-nainte. Mi-au spus că va dura vreo şapte ore. Mai am puţin şi-mi pierd minţile! Ieri m-au învăţat cum s-o hrănesc după operaţie. Mi-au dat o valijoară cu tot instrumentarul necesar, deoarece va trebui să-i deschid eu gura, mecanic! Mi-au arătat şi un alt copil ce fusese operat săptămâna trecută, pentru a mă obişnui cu situaţia, iar eu mai aveam puţin şi leşinam… Nu mai pot îndura, părinte, nu mai pot! Spune o rugăciune! Tot încerc la Părintele Porfirie, dar nu răspunde la telefon. Măcar de s-ar ruga pentru noi!

Eu amuţisem. Am închis telefonul. Ora Americii, în Ohio: aproximativ 8:15, dimineaţa. Mi-a cerut femeia să fac rugăciune! Ce rugăciune să fac, de vreme ce eu nu nădăjduiesc, de vreme ce eu nu cred, de vreme ce rugăciune, cu adevărat, face doar Părintele Porfirie? Mi-e ruşine…

În sfârşit, am rostit şi eu, acolo, două vorbe ce semănau a rugăciune. Am luat metanierul şi I-am cerut să ne miluiască pe toţi… Dacă, însă, aş fi fost în locul lui Dumnezeu şi aş fi văzut un părinţel atât de chinuit şi sărac duhovniceşte încât să facă o asemenea rugăciune, mi s-ar fi făcut milă de el şi de biserica lui, ce a ajuns să aibă în rândurile ei asemenea liturghisitori săraci şi vrednici de toată mila…

Timpul trecu fără să-mi dau seama. La 16:20 sună din nou telefonul. La celălalt capăt al firului, mama din America:

– Părinte, în puţin timp o scot din operaţie – nu era de fapt nimic! A scăpat doar cu o simplă extracţie de măsea! Mi-au spus că era o rădăcină multiplă, ce se dezvoltase ca nişte ghimpi. Ce înseamnă asta, părinte? Cred că-mi spun adevărul… Dacă poţi, mai încearcă la Părintele Porfirie, căci noi nu reuşim să dăm de dânsul. El trebuie să ştie adevărul…

Am exprimat cu gura un fel de bucurie, am ţinut însă înlăuntru îndoiala absolută şi am închis telefonul. Este absolut cu neputinţă, mă gândeam! În nici un caz nu se poate aşa ceva!

De îndată îi dau telefon prietenului dentist din Grecia şi-i spun veştile. Discutăm câteva minute, ne mărturisim amândoi gândurile şi suspiciunea, iar acela îmi spune, ca specialist: diagnosticul de cancer la osul mandibulei inferioare era clar, mai ales că fusese întărit şi de specialiştii americani, iar diferenţa faţă de o rădăcină de tip ghimpat este mare şi evidentă – cel mai probabil, în cursul operaţiei, medicii au constatat că situaţia este atât de avansată încât au hotărât să nu continue cu intervenţii radicale. Mama, atât de traumatizată, nu putea duce adevărul, aşa că cineva de acolo trebuie că i-a spus această poveste frumoasă, pentru a nu se prăbuşi cu totul!

Am hotărât ca prietenul meu dentist să-l sune pe Părintele Porfirie – poate că, între timp, acesta comunicase deja cu tatăl Despinei şi avea o imagine mai obiectivă asupra situaţiei. Dentistul sună. Părintele Porfirie ridică telefonul şi îi spuse:

– „Trecut-am prin foc şi apă, şi ne-ai scos întru odihnă”! (Ps. 65:12) De fapt nu era ceva grav. I-au scos un dinţişor, şi s-a liniştit şi ea şi noi. Acum trebuie să înceapă cântarea de slavă! Nimic altceva!

– Ce s-a întâmplat, Părinte, aţi vorbit cu tatăl Despinei?

– Nu, n-am vorbit cu nimeni… Mi-am făcut rugăciunea. Tocmai deschisesem telefonul şi s-a umplut sufletul meu de mângâiere. Despina acum este foarte bine! Dacă vorbeşti cu ei, spune-le să nu se grăbească să se întoarcă, ci să mai rămână vreo săptămână, ca să vadă şi ei America…

În loc de ţesut cancerigen, au găsit un mic chist. În loc de eliminarea osului mandibular, au scos doar un dinte. În loc de gustul morţii, toţi ne-am împărtăşit de trăirea unei minuni unice, a unei minuni săvârşite de Dumnezeu – a unei minuni ce, însă, nu s-ar fi săvârşit dacă nu era Părintele Porfirie…

Despina a terminat liceul şi s-a măritat. Astăzi are mulţi copii, şi se remarcă prin inima sa larg deschisă tuturor. Este plină de viaţă şi de credinţă. Viaţa ei este o minune. Le are pe toate. Singurul lucru care-i lipseşte este, pur şi simplu, …un dinte, o măsea ce nu se vede. Dacă s-ar fi văzut, ar fi arătat nu ceea ce este, ci acel lucru pe care-l reflectă: că „Harul lui Dumnezeu suflă unde voieşte”.

Din Εκεί που δεν φαίνεται ο Θεός

(Editura ‘Εν Πλῷ, Atena, 2009)

Traducere din lb. greacă de Pr. Dr. Constantin Petrache

Material apărut în nr. 30 al revistei “Familia Ortodoxă”

Părintele Daniel Pantazi, mai întâi cântăreţ, începând cu anul 1973, iar mai apoi slujitor al Catedralei patriarhale din 1985, ne-a mărturisit: „Mi s-a întâmplat să aud de la cineva despre ajutorul deosebit primit de la Sfântul Dimitrie cel Nou. Omul cu pricina avea meseria de horticultor, fiind şi un foarte bun cântăreţ bisericesc. Biserica unde mergea şi unde l-am întâlnit era situată lângă Poşta Mare. Îl chema Dumitru şi venise în Bucureşti din Constanţa. Când a ajuns în Capitală, a început să muncească şi s-a căsătorit aici. Fata pe care o luase era una cu înclinaţii mai lumeşti. Văzând că nu se potrivesc, au hotărât să se despartă. Uşor de zis. Dacă divorţa, băiatul rămânea fără casă, pentru că locuiau în apartamentul fetei. Văzându-l abătut, lumea din biserica unde cânta îl întreba: «Domnuâ Dumitru, de ce sunteţi aşa întristat?» El le răspundea: «Am nişte necazuri acasă. Acum sunt pus în situaţia de a nu avea unde să locuiesc. Nu am unde mă duce».

Dumitru a început să meargă des la Catedrală pentru a se închina la moaştele Cuviosului. Trecând mai multe zile, într-o noapte i s-a arătat Sfântul în camera unde se odihnea. Omul l-a recunoscut. Avea chipul asemenea cu cel zugrăvit în fresca de la raclă. Nu i-a spus nimic, doar a înclinat puţin capul, după care a dispărut. A doua zi, ieşind din biserică, Dumitru a plecat din nou îngândurat. Mergea fără nici o destinaţie. Din urmă, a fost ajuns de o bătrână. L-a întrebat: «De ce eşti mereu lipsit de bucurie?» «Nu am unde să mă duc. Soţia mă goneşte de acasă, nu am unde locui». «Dacă cauţi gazdă, eu am două camere. Vino şi vezi». Dumitru a plecat la bătrânică şi a rămas la ea. S-a căsătorit cu nepoata acesteia şi viaţa lui a reintrat pe făgaşul normal. Pentru priceperea lui în aranjamentele florale, Dumitru a ajuns să fie cunoscut chiar de Ceauşescu, care i-a dat sarcina să se ocupe de cele mai importante grădini publice din Bucureşti. Ba i l-a recomandat şi preşedintelui Iugoslaviei, Tito, care l-a primit la Belgrad pentru a înfrumuseţa grădinile din capitala sârbă. Dumitru are acum 80 de ani.“

Omul care a plecat fără cârje de la moaştele Cuviosului Dimitrie

Părintele Iustin Bulimar, slujitor la Catedrala patriarhală din anul 1989, povesteşte despre faptele minunate petrecute în viaţa creştinilor care s-au rugat la moaştele Sfântului: „În 1989, în urma slujbei Sfântului Maslu, un credincios pe care eu l-am văzut de mai multe ori participând la această Sfântă Taină şi la celelalte slujbe ale Bisericii rămânea întotdeauna ultimul de se închina. Şi, într-una din zile, la fel procedând, a urcat la racla sfintelor moaşte (dar de ce rămânea ultimul să se închine? – pentru că umbla cu cârje), şi-a aşezat cârjele, ca de obicei, ca să şi le poată lua după rugăciune, după îngenuncherea pe care o putea face el acolo în felul lui, şi minunea s-a întâmplat: s-a ridicat, s-a închinat, a coborât treptele, n-a realizat pe moment că el de fapt îşi uitase cârjele şi de-abia după ce a coborât Dealul Patriarhiei şi-a dat seama de miracolul, de minunea întâmplată. S-a întors înapoi plângând şi mulţumind cu lacrimi în ochi lui Dumnezeu şi Sfântului Dimitrie, povestindu-i preotului de pe vremea aceea – era un arhimandrit deosebit, un preot evlavios, iubit de credincioşi, părintele Grichentie, care s-a retras după Revoluţie, la pensie, la Mănăstirea Secu – şi dânsul a rămas foarte impresionat, deşi mai văzuse şi alte minuni petrecute la racla Cuviosului Dimitrie cel Nou.“

„Dacă nu te-aş fi văzut cu ochii mei şi nu te-aş fi consultat, nu te-aş fi crezut“

„O altă faptă minunată, îşi aminteşte pr. Iustin Bulimar, este cea întâmplată unei doctoriţe de la Spitalul de Oncologie din Fundeni, care era fiică duhovnicească a unui părinte de la Catedrală, acum superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, părintele Ieronim Creţu. Femeia a venit spunând că nu se simte bine şi că, în urma unui examen făcut de colegii ei de la acelaşi spital, era suspectă de cancer ovarian. Bineînţeles că în urma consultării, fiind depistată pozitiv, primul drum pe care l-a făcut după rezultatul biopsiei, înainte de actul chirurgical, a fost la moaştele Sfântului Dimitrie. Acest caz s-a petrecut sub ochii mei, ştiam deci despre ce este vorba, şi cu emoţie aşteptam toţi rezultatul – să vedem dacă e cancer sau nu. Primul drum pe care l-a făcut a fost acela de la Spitalul Fundeni la Catedrala patriarhală. Disperată, într-un fel, dar având în suflet o credinţă nemărginită, s-a rugat, a venit zile la rând, a urmat un program de cobaltoterapie, în urma căruia a mers la aceeaşi comisie care a investigat-o prima dată şi un mare medic, profesorul Pavel, care era pe vremea aceea şeful Clinicii de Oncologie de la Fundeni i-a spus: «Dacă nu te-aş fi văzut înainte de tratament şi nu te-aş fi consultat eu cu ochii mei, şi ai fi venit acum să-mi spui că ai fost bolnavă, ţi-aş fi spus că eşti nebună». Deci, Sfântul Dimitrie, la fel, a făcut minune şi a vindecat-o, iar dânsa şi astăzi e o mărturie vie, lucrează în continuare şi vindecă, la rândul ei, persoane bolnave de cancer.

Şi cred că sunt şi alte multe minuni pe care Sfântul Dimitrie le-a săvârşit celor ce s-au rugat cu credinţă la racla lui de-a lungul timpului. Eu v-am spus doar două pentru că la acestea am fost martor ocular.“

Pelerinajul, marea minune a Sfântului Dimitrie cel Nou

Părintele protosinghel Arsenie Muscalu, fost slujitor şi duhovnic la Catedrala patriarhală ne-a spus: „Pe lângă vindecarea sufletului şi a trupului, dobândirea liniştii şi a împăcării, primirea de ajutor în lipsuri şi nevoi, Sfântul Dimitrie cel Nou săvârşeşte an de an o minune pe care o trecem cu vederea de multe ori şi anume aceea că la ziua lui de prăznuire reuşeşte să adune atâţia oameni care, mai ales în lumea agitată şi grăbită de astăzi, găsesc cu cale să lase deoparte toate grijile şi preocupările venind să-i aducă cinstire, stând ore întregi, de multe ori pe vreme rea, cu frig sau ploaie, rămânând chiar peste noapte ca să sărute sfintele moaşte, primind în schimb ajutorul Cuviosului.“

„Roagă-te lui Dumnezeu şi Sfântului Dimitrie şi n-o să rămâi fără răspuns!“

Despre minunile Sfântului Dimitrie am aflat şi de la părintele Antim David, mare eclesiarh la Catedrala patriarhală. „Multe dintre minunile Sfântului Dimitrie, care se săvârşesc permanent la racla sfintelor sale moaşte, sunt cunoscute numai de cei asupra cărora s-au produs şi de Hristos Domnul. Foarte puţine sunt cuprinse în Vieţile Sfinţilor. Eu însumi am fost martor la câteva minuni pe care Sfântul Dimitrie le-a săvârşit aici, în Catedrala patriarhală.

Aş dori să scot în evidenţă una care pe mine m-a marcat foarte mult. Aveam aici, la Catedrala patriarhală, o creştină, una dintre cele mai fidele, care venea zilnic şi se închina la sfintele moaşte. Avea o mare suferinţă, vorbea foarte rău, stâlcit. Venea şi se spovedea de multe ori la mine. Ar fi trebuit să golesc biserica de lume, căci vorbea foarte tare. De aceea, preferam să o spovedesc într-un loc separat, fără a înţelege mare lucru din spovedania sinceră pe care această persoană o făcea înaintea lui Dumnezeu. Aveam totdeauna grijă să îi spun: «Roagă-te lui Dumnezeu şi Sfântului Dimitrie şi n-o să rămâi fără răspuns!». Acestea erau cuvintele pe care i le strecuram în suflet totdeauna.“

„Părinte, eu vorbesc!“

„Într-o zi de vară, în urmă cu câţiva ani, era puţină lume în catedrală şi o văd pe Stela (aşa o cheamă) cum se aşează la moaştele Sfântului Dimitrie. A stat, cred, un ceas rugându-se Sfântului. Şi s-a ridicat, venind cu bucurie mare în suflet. Atâta mi-a spus: «Părinte, eu vorbesc!». Şi din acea zi sora Stela vorbeşte, o auzim cu toţii cum se exprimă clar, datorită Sfântului Dimitrie, după ce, mai înainte, nu putea să lege două vorbe“.

Stela are în jur de 50 de ani. Este căsătorită şi are două fete. „Avea o viaţă mai dificilă cu soţul ei. Era o fiinţă foarte chinuită. După aceea aveam să aflu, din ceea ce mi-a relatat această creştină, că, de fapt, neputinţa aceasta îi venise din multele bătăi pe care le primise de la soţul ei“, a mai adăugat eclesiarhul Catedralei.

„Vreau să mă duc la Sfântul Dimitrie, căci el m-a făcut sănătoasă!“

„Într-o altă zi, dimineaţa, îşi mai aminteşte părintele Antim, înainte de începerea Sfintei şi dumnezeieştii Liturghii, a venit la mine un creştin a cărui soţie era în comă la spital. Aveau 5 copilaşi, 3 dintre ei erau cu el. M-a marcat suferinţa şi lacrimile lor. Verdictul medicului era: «Nu mai am ce să-i fac. Luaţi-o acasă!». Le-am spus să se roage Sfântului Dimitrie. S-au rugat cu toţii, iar Sfântul i-a mai liniştit. S-au întors la spital cu inima împăcată. Acolo, chiar pe holul din faţa salonului unde era internată soţia, au găsit o hărmălaie de nedescris. Bolnava, fiind conectată la aparate, ca orice om în comă, îşi revenise datorită Sfântului Dimitrie şi îşi scosese toate tuburile. Striga pe holul spitalului, ţinută fiind de asistente şi medici: «Vreau să mă duc la Sfântul Dimitrie, căci el m-a făcut sănătoasă!». Era o zarvă nemaipomenită, avea să îmi spună soţul mai târziu. La patul ei se prezentase cineva, în vedenie, care i-a spus: «Scoală şi du-te acasă la copii şi la soţ!». Era Sfântul Dimitrie cel Nou, de aceea striga în gura mare că vrea să meargă să îi mulţumească. N-au avut ce să-i facă. Au venit la Sfântul Dimitrie, parcă şi acum văd, cu cei 5 copilaşi, cu soţul, în hohote de plâns, mulţumindu-i Sfântului pentru miraculoasa vindecare. După aceea, s-au întors la medici să confirme minunea negrăită pe care Sfântul Dimitrie a făcut-o“, ne-a spus părintele Antim o altă minune a Sfântului Dimitrie, pe care a văzut-o cu ochii săi.

„Părinte, eu vreau să mă spovedesc“

„Multe sunt minunile Sfântului Dimitrie, dar mai importantă decât vindecarea trupească este lucrarea tainică pe care Sfântul Dimitrie o săvârşeşte în sufletul omului, faptul că foarte mulţi credincioşi vin şi îngenunchează la sfintele sale moaşte şi se ridică senini, luminaţi, îndreptaţi, pocăiţi şi iertaţi prin rugăciunea şi binecuvântarea sfântului. Aceasta cred că este cea mai mare vindecare pe care Sfântul Dimitrie o săvârşeşte. De altfel, vezi un om care n-a călcat în faţa altarului de multă vreme, care se ridică din faţa raclei şi spune: «Părinte, eu vreau să mă spovedesc» sau «Părinte, am făcut cutare păcat». «Dar cine v-a îndemnat?», îi întreb. «Părinte, nu ştiu ce se întâmplă cu mine, dar când m-am pus la moaştele Sfântului Dimitrie, am simţit că trebuie să mărturisesc păcatul acesta pe care îl tăinuiesc de ani şi ani de zile». Cea mai mare lucrare pe care Sfântul Dimitrie cel Nou o săvârşeşte asta este, aici în mijlocul acestui oraş atât de zgomotos şi preocupat de cele materiale. De foarte multe ori, noi, creştinii, căutăm să vindecăm trupul, să ne vindecăm de cancer, de boli, dar uităm adesea de lucrarea tainică, harică, pe care Dumnezeu o săvârşeşte prin aceste minuni ale sfinţilor în viaţa noastră. Şi mai mult decât atât, este importantă îndreptarea. Nu poţi să rămâi cum ai fost, după ce te-ai închinat la moaştele unui sfânt“, a conchis părintele Antim David, mare eclesiarh al Catedralei patriarhale.

„Antihristul“ pocăit

Părintele protosinghel Dimitrie Irimia, slujitor al Catedralei patriarhale, dă şi el mărturie despre vindecările de boli săvârşite prin mila Sfântului Dimitrie cel Nou: „De obicei, în Biserica Ortodoxă, noi nu contorizăm cazuri de minuni, pentru că aşa Mântuitorul a spus: «Fericit eşti, Toma, că ai văzut şi ai crezut, dar mai fericiţi sunt cei care n-au văzut şi au crezut». Deci, pe acest principiu ne orientăm şi noi în Biserica Ortodoxă şi, aşa cum am spus, nu căutăm să scoatem în evidenţă aceste minuni, pentru că foarte uşor s-ar putea cădea în acest extremism, adică să se creeze la Catedrală un fel de «fenomen Maglavit».

Minunea se produce în sufletul omului, nu trebuie ca, după ce s-a produs minunea, omul să fie interesat, adică accentul se pune pe credinţă, pe relaţia omului cu Dumnezeu, aşa cum avem şi exemplul Sfântului Dimitrie care s-a rugat şi a fost atât de discret toată viaţa, încât cei din timpul său n-au ştiut că el este un sfânt. De unde vine discreţia aceasta? – din faptul că el a înţeles că rugăciunea îl face pe om să aibă o relaţie personală cu Dumnezeu, îl face pe om nu numai să practice rugăciunea, ci să o trăiască şi să trăiască în şi pentru Dumnezeu. Vă voi povesti şi eu două cazuri pe care le consider minuni ale Sfântului Dimitrie.

Unul, petrecut în anul 2004 – a venit la mine cineva în jur de 30-35 de ani şi mi-a spus că doreşte să i se facă special, numai dânsului, dezlegări, pentru că are păcate foarte grave. Sigur, am întrebat despre ce păcate este vorba. Mi-a spus că în timpul regimului comunist a scris o carte care avea subiect anticreştin, împotriva lui Hristos.

Când a ajuns la mine, omul era bolnav, avea o semiparalizie. I-am spus să scrie de-acum şi să îndrepte ce a făcut rău, tot prin scris. Sigur că i-a fost foarte greu, adică nu mai avea aceleaşi pârghii pe care le avusese înainte. Cert este că el a venit tot timpul la Catedrală, a venit în special la moaştele Sfântului Dimitrie, s-a rugat şi, după multă vreme, a ajuns să se îndrepte. El era adus cu maşina, altfel nu se putea deplasa; era în cărucior, paralizat. Numai că, după câţiva ani, şi-a revenit şi el însuşi a mărturisit că, deşi doctorii nu i-au dat nici cea mai mică şansă de vindecare, credinţa în ajutorul Sfântului Dimitrie l-a făcut sănătos.“

„Eu numai cu o mână am zgâriat, dar îmi curge sânge din amândouă“

„Un alt caz care m-a impresionat, îşi aminteşte părintele Dimitrie Irimia, a fost acela al unei doamne ce avea în jur de 40 de ani care, efectiv, a fost revoltată asupra celor din familia ei pentru că veneau şi stăteau la Sfântul Dimitrie foarte multe ore în şir, în ploaie, în frig. De aceea, a venit cu gând vrăjmaş la racla Cuviosului Dimitrie. Ea nu concepea, nu putea înţelege, şi a venit cu acest gând de răzbunare împotriva Sfântului şi cu o mână a zgâriat cu unghiile moaştele Sfântului Dimitrie în locul unde ele sunt descoperite spre a fi sărutate de credincioşi. Când a venit la mine, mi-a spus, ascunzând fapta sa: «Părinte, am fost la toţi doctorii; am o boală foarte rară – îmi curge sânge din buricele degetelor». I-am făcut dezlegări, apoi s-a mai liniştit; era foarte agitată. I-am explicat că trebuie să se spovedească, să ţină post, şi atunci mi-a spus: «Eu numai cu o mână am zgâriat acolo, dar îmi curge sânge din amândouă mâinile». Apoi, a venit cineva din familie şi mi-a spus că s-a vindecat. De atunci nu am mai văzut-o, dar acest caz a fost unul deosebit din câte am văzut şi auzit.“

Era un pustnic care s-a nevoit într-un loc pustiu vreme de 70 de ani, în post, în priveghere şi în multă trezvie. În atâţia ani cât a slujit lui Dumnezeu nu s-a învrednicit să vadă nici o vedenie sau descoperire de la Dumnezeu. Pentru aceasta a căzut pe gânduri şi-şi zicea: „Oare nu cumva, din vreo pricină pe care nu o cunosc, nu-i place lui Dumnezeu nevoinţa mea? Cred că de aceea nu pot avea şi eu vreo descoperire şi să văd vreo taină”.

Acestea cugetându-le bătrânul, a început să se nevoiască şi să se roage mai cu osârdie, zicând lui Dumnezeu:

– Doamne, dacă într-adevăr îţi place nevoinţa mea şi primeşti faptele mele, Te rog, eu, păcătosul şi nevrednicul, să-mi dăruieşti şi mie o picătură din harismele Tale, ca să mă înştiinţez prin arătarea unei taine că ai auzit rugăciunea mea şi astfel să-mi săvârşesc cu mai mult curaj şi cu încredinţare lăuntrică viaţa mea ascetică.

Astfel rugându-se bătrânul, s-a făcut către el un glas de la Dumnezeu, care i-a spus:

– Dacă doreşti să vezi slava Mea, mergi în pustia cea mai adâncă şi acolo ţi se vor descoperi multe taine.

De îndată ce a auzit acest glas, bătrânul a şi ieşit din chilie. Şi după ce s-a depărtat destul de chilie, a întâlnit un tâlhar care, de îndată ce l-a văzut, s-a repezit cu toată puterea asupra lui, voind să-l ucidă. După ce l-a prins pe bătrân, tâlharul a spus:

– La bună vreme te-am întâlnit, avvo, căci acum îmi voi sfârşi lucrarea mea şi mă voi mântui!

– Dar cum te vei mântui, dacă mă vei omorî? a întrebat nedumerit bătrânul.

– Noi, tâlharii, avem următorul obicei – lege şi credinţă: cel ce va putea face o sută de omoruri, va merge în rai. Aşadar, eu mult ostenindu-mă până acum, am făcut nouăzeci şi nouă de ucideri şi, lipsindu-mi una, mult mă străduiam să-mi împlinesc suta şi să mă mântuiesc. De aceea, multă bucurie mi-ai pricinuit şi-ţi mulţumesc, pentru că astăzi, prin tine, mă voi desfăta de rai!

Spunând tâlharul acestea, bătrânul a rămas uimit şi s-a cutremurat de neaşteptata şi lipsita de nădejde ispită ce l-a ajuns. Atunci, ridicându-şi ochii minţii sale către Dumnezeu, a spus:

– Aceasta este slava Ta, Stăpâne Doamne, pe care ai făgăduit că mi-o vei arăta mie, robului Tău? Astfel de sfat mi-ai dat mie, păcătosului, să ies din chilia mea şi să mă înştiinţezi cu o astfel de taină? Cu astfel de daruri îmi răsplăteşti ostenelile nevoinţei pe care am făcut-o? Acum am cunoscut cu adevărat, Doamne, că toată osteneala ascezei mele a fost deşartă, şi toată rugăciunea mea a fost socotită înaintea Ta ca un lucru pricinuitor de scârbă şi dezgust. Cu toate acestea, Îţi mulţumesc pentru iubirea Ta de oameni, Doamne, că pedepseşti nevrednicia mea, aşa cum mi se cuvine, pentru nemăsuratele mele păcate, şi m-ai dat în mâinile acestui tâlhar şi ucigaş!

Unele ca acestea spunând bătrânul cu durere, a însetat. Apoi a zis tâlharului:

– Fiule, deoarece Dumnezeu, pentru păcatele mele, m-a dat în mâinile tale să mă omori şi să mă lipseşti de viaţă, ca un om rău ce sunt – şi, iată, se împlineşte dorinţa ta –, te rog să-mi împlineşti şi tu mie o mică dorinţă: dă-mi puţină apă să beau, şi abia apoi taie-mi capul.

De îndată ce tâlharul a auzit cuvintele bătrânului şi dorind cu multă bucurie să-i împlinească cererea, a băgat sabia în teacă şi, scoţând de la sân un vas mic, a mers la râul care era acolo aproape, ca să-l umple cu apă şi să-i dea bătrânului să bea. Însă acolo, aşa cum stătea să umple vasul cu apă, şi-a dat sufletul şi a murit.

Trecând câtăva vreme şi nevăzând pe tâlharul venind, bătrânul cugeta în sinea sa: „Nu cumva a fost obosit şi s-a culcat, şi de aceea întârzie? Nu cumva pentru aceasta am voie să fug şi să merg la chilia mea? Dar sunt bătrân şi mă tem, pentru că nu am putere să alerg. Şi, neputincios fiind, voi obosi repede şi mă va prinde. În felul acesta îl voi întărâta şi mai mult, drept care mă va chinui fără milă, tăindu-mă de viu în multe bucăţi. De aceea mai bine să nu fug, ci să merg la râu, să văd ce face”.

A mers, aşadar, bătrânul la râu, cuprins de aceste gânduri, şi l-a găsit pe tâlhar mort, pentru care mult s-a minunat. Şi, ridicându-şi mâinile spre Cer, a spus:

– Doamne, iubitorule-de-oameni, dacă nu-mi vei descoperi această taină, nu-mi voi coborî mâinile. Fie-Ţi milă de osteneala mea şi arată-mi lucrul acesta!

Aşa rugându-se bătrânul, a venit Îngerul Domnului şi i-a spus:

– Vezi, avvo, pe cel ce stă mort înaintea ta? Pentru tine a primit el această moarte năprasnică, ca să scapi şi să nu te omoare. De aceea, îngroapă-l ca pe unul mântuit. Pentru că ascultarea pe care a făcut-o pentru tine şi faptul că şi-a băgat în teacă sabia ucigaşă, ca să meargă să-ţi aducă apă şi să potolească văpaia setei tale, au potolit urgia lui Dumnezeu, Care l-a primit ca pe un lucrător al ascultării. Iar mărturisirea celor nouăzeci şi nouă de ucideri ca spovedanie i s-a socotit. Aşadar, îngroapă-l şi să-l ai împreună cu cei mântuiţi. Iar prin aceasta să cunoşti noianul iubirii de oameni şi al milostivirii lui Dumnezeu. Şi acum mergi la chilia ta, bucurându-te, şi să fii râvnitor în rugăciunile tale; să nu te mâhneşti şi să spui că eşti păcătos şi nevrednic de descoperiri. Iată, aşadar, că Dumnezeu ţi-a descoperit o taină. Să ştii şi aceasta, că toate ostenelile nevoinţei tale sunt primite de Dumnezeu, pentru că nu este nici o osteneală ce se face pentru Dumnezeu şi care să nu ajungă înaintea Lui.

Atunci bătrânul, auzind acestea, l-a îngropat pe cel mort.

Din Patericul în manuscris al Sfintei Mănăstiri Filotheu, Muntele Athos

Articol apărut în nr. 21 din “Familia Ortodoxă”

Aceste minuni sunt însemnate de către o păcătoasă creştină – Blondina -, după porunca Sfintei Paraschiva, care i-a spus în vis să scrie toate minunile făcute de ea, pe care le ştia această ucenică a Sfintei Paraschiva. Multe minuni face Sfânta Cuvioasă Paraschiva cu tinerii şi cu toţi care se roagă ei cu credinţă.

[ DESCARCA FISIER WORD: minuni-Sfanta-Parascheva.doc ]

1. O studentă dentistă, făcând practică într-o clinică, şi-a lăsat pe masă, în cabinetul de lucru, poşeta în care avea bani mulţi şi un ceas de mână, de mare valoare. Când să plece acasă, a observat că lipsesc banii şi ceasul. Ea, fiind foarte credincioasă, imediat a venit la Sfânta Paraschiva şi i-a spus durerea sa, dar pentru pomelnic n-avea bani. După trei zile vine un om în vârstă la cabinetul medical şi îi aduce ceasul şi banii, cerând mii de scuze pentru feciorul său, care era un golan şi – fiind chiar clientul ei – a profitat când ea a ieşit din cabinet şi i le-a furat. Tatăl băiatului i le-a găsit ascunse, l-a bătut până i-a spus de unde le-a luat, apoi a venit de i le-a adus înapoi.

2. O femeie tânără de 33 de ani dintr-un sat de lângă Iaşi, a intrat într-o zi în Sfânta Mitropolie. Părea abătută, nervoasă şi chiar nebună. S-a închinat la multe icoane şi a venit la moaştele Sfintei Paraschiva. S-a închinat, însă când a vrut să sărute sfânta raclă, o putere a izbit-o şi ea a căzut la pamant . A inceput sa strige: „draci, diavoli..”. Oricine venea către dansa, ea ii împingea, şi la un moment dat a venit paraclisierul Sfintei Mitropolii – un diacon cu viaţă frumoasă călugărească -, a apucat-o de mână şi a întrebat-o: „Spune, ce păcat ai făcut?” Ea a spus că a umblat cu farmece, că a auzit că soţul ei o înşeală.

A întrebat-o de unde este şi cum o cheamă? Nu ştia, ci se văieta de cei trei copilaşi ai săi. Atunci părintele diacon a întrebat-o dacă ştie să citească. Ea a spus că ştie; el i-a dat acatistul Sfintei Paraschiva ca să-1 citească. Ea s-a aşezat în genunchi la picioarele sfintei şi a citit tot acatistul. Apoi preotul duhovnic a chemat-o la el, a vorbit şi a văzut că ea s-a limpezit la minte.

A mărturisit-o şi, fiindcă ea a spus că de trei zile n-a luat în gură nici un strop de apă, a împărtăşit-o. Femeia a plecat acasă sănătoasă.

3. Într-o zi o femeie de 40 de ani a intrat în Sfânta Mitropolie, alergând prin biserică şi plângând în hohote. Am întrebat-o ce are. Mi-a spus că lucrează ca femeie de serviciu la tribunal, a făcut sinuzită, dar, neavând timp să se trateze, a neglijat şi s-a pomenit cu dureri grozave de cap şi apoi i s-a umflat tot capul. Era fără soţ, cu trei copii. S-a dus la doctor, care i-a spus că tot creierul este acoperit cu puroi şi că trebuie să-i facă operaţie foarte grea, dar că ea nu va rezista la această operaţie, şi de aceea să aştepte moartea.

Am întrebat-o dacă crede în Dumnezeu, a spus că da, dar la biserică vine rar, având serviciu, copii şi sărăcie mare. Atunci am dus-o la Sfânta Paraschiva, ea s-a închinat, i-am făcut pomelnic, dar ea avea numai cinci lei, a lăsat pomelnicul şi a plecat. Peste trei luni am intalnit-o pe strada, sănătoasă, voioasă. Am întrebat-o cum se simte, îmi spune: „Bine! Dar să vedeţi cum s-a întâmplat. La vreo trei săptămâni după ce am dat pomelnicul, a început să-mi curgă puroi din nas şi a curs mult timp. S-a scurs toată infecţia de pe creier şi m-am făcut sănătoasă”.

5. O maică din Cheile Bicazului a venit la Sfânta Paraschiva, fiind bolnavă de urechi de nu mai auzea nimic şi avea şi dureri. A stat trei zile în rugăciuni cu lacrimi şi a plecat complet sănătoasă.

6. Mi-a povestit un preot din Ardeal că în parohia lui a fost o fată care trebuia să se căsătorească cu un băiat. O fată cuminte, însă băiatul a fost rău, a lăsat-o şi s-a căsătorit cu alta. Ea, fiind foarte necăjită, a venit la preotul paroh şi i-a povestit durerea sa. Preotul a sfătuit-o să meargă la Iaşi, să se închine la moaştele Sfintei Paraschiva şi să dea un pomelnic. L-a ascultat. Peste o lună s-a căsătorit cu un băiat foarte bun şi e fericită.

7. Un alt preot, tot din Ardeal, mi-a povestit: A fost bolnav de plămâni – T.B.C. -, i s-au făcut multe antibiotice şi el a simţit că începe să orbească. Când s-a dus la doctor, acela i-a confirmat această nenorocire. Preotul imediat s-a urcat în tren şi a venit la Iaşi. Era ora zece seara şi Sfânta Mitropolie era închisă. Atunci el a stat în genunchi afară lângă peretele unde stau moaştele Sfintei Paraschiva, s-a rugat câteva ceasuri plângând. A doua zi a simţit că e sănătos şi până astăzi nu mai are nimic nici cu ochii, nici cu plămânii, slujeşte şi azi Sfânta Liturghie la o mănăstire din Ardeal.

8. A venit o doamnă de la Bucureşti aducând în dar Sfintei Paraschiva un covor persan mare şi frumos. Am întrebat-o ce înseamnă acest dar. Mi-a povestit că soţul ei, bărbat de 45 de ani, s-a îmbolnăvit. Cu tot progresul medicinii, doctorii nu găseau leac la boala lui şi i-au jspus să se pregătească de moarte, că are cancer, într-o zi vine la ei acasă un prieten evreu şi le spune că el pleacă la Iaşi şi îi sfătuieşte să-i dea bani şi pomelnic să ducă el la Sfânta Paraschiva. Şi l-au ascultat şi i-au dat. Peste două luni soţul ei s-a făcut sănătos fără nici un tratament şi, drept mulţumire, ea personal a adus acest covor la Sfânta Paraschiva.

9. O femeie de la ţară, foarte disperată, a venit la Sfânta Paraschiva că i s-a furat vaca. A dat un pomelnic şi a plecat. Peste o săptămână a venit să-i mulţumească Sfintei Paraschiva, că a găsit vaca în al treilea sat.

10. Vine o mamă foarte necăjită la Sfânta Mitropolie şi-mi spune că are o fată cam leneşă şi putin credincioasa si ca are in fata bacalaureatul si admiterea în facultate. Am sfătuit-o să o aducă şi pe fată la Sfânta Paraschiva. Când a venit cu fata, am întrebat fata dacă ştie rugăciuni, mi-a răspuns că nu ştie nici o rugăciune. Am dus-o în faţa sfintei racle a Cuvioasei Paraschiva şi i-am zis să stea în genunchi să se roage cum ştie. Ea a spus sfintei că are frică de română şi ştie numai despre Eminescu. Exact aceasta a întrebat-o la bacalaureat şi fata a reuşit bine.

Vine altă grijă şi mai grea: admiterea la facultate. Fetiţa vine de acuma singură la Biserică şi mai des. Iar în ziua examenului la admitere vine şi îi spune Sfintei Paraschiva că ea ştie la chimie mai bine oxigenul. Asta a întrebat-o şi a luat media şapte. Dar nu avea loc, pentru că au intrat cu cea mai mică medie de 7,50.

Mama sa vine iarăşi cu lacrimi la Sfânta Paraschiva şi iarăşi sfânta o ajută. Au rămas patru copii fără locuri, însă unul din ei era băiatul unui şef mare al oraşului şi acesta face demersuri la Bucureşti şi se mai aprobă patru locuri, în care intră şi fetiţa în cauză. Aşa a ajutat-o cuvioasa să intre şi fetiţa ei şi de atunci fata şi mama vin foarte des la cuvioasa să-i mulţumească.

11. Într-o seară a venit la Sfânta Mitropolie o doamnă de 35 de ani, foarte agitată, emoţionată până la lacrimi. Plângea şi se închina la toate icoanele, dar mai ales la Cuvioasa Paraschiva. După ce s-a mai liniştit am întrebat-o ce are. Şi a zis că e foarte fericită şi a venit să-i mulţumească lui Dumnezeu şi Sfintei Paraschiva. Mi-a povestit: „Sunt funcţionară în Galaţi şi m-am hotărât să fac facultatea de germană, dar nu mă simţeam aşa bine pregătită, am vrut sa-mi încerc şansa, venind în drum spre Iaşi la examenul de admitere, m-am întâlnit pe tren cu o domnişoară care era în aceeaşi situaţie ca şi mine. Când am ajuns la Iaşi, eu i-am propus domnişoarei să mergem amândouă la Sfânta Paraschiva să-i cerem ajutorul. Domnişoara, foarte mândră, mi-a răspuns �că ea n-are nevoie de ajutorul nimănui, că este pregătită bine�. Eu totuşi am venit la Sfânta Paraschiva şi i-am cerut ajutorul şi mi l-a dat. La examen cea bine pregătită a picat şi eu am reuşit, iar acum am venit să-i mulţumesc Cuvioasei”.

12. O doamnă din Bacău voia neapărat să se mute la Iaşi. Mulţi ani s-a chinuit cu această problemă, dar nu putea să reuşească. Şi atunci, după sfatul cuiva, a venit la Sfânta Paraschiva, s-a închinat şi a lăsat pomelnic. Au trecut câteva luni şi ea nu numai că a fost mutată la Iaşi, ci a căpătat şi locuinţă.

13. Două cumnate trăiau într-o casă, în buna înţelegere, într-o zi la una din ele au dispărut 200 de lei. Ea a reproşat cumnatei sale că aceea i-a luat, cea învinuită s-a jurat că nu ştie nimica, dar degeaba… Atunci a venit la Sfânta Paraschiva, a dat pomelnic în care s-a rugat ca Sfânta Paraschiva să arate cine este vinovat, ea sau cea care cleveteşte. După două săptămâni copilul de nouă ani al păgubaşei, jucându-se pe stradă, a fost omorât de o maşină. S-a adeverit că acuzaţia era nedreaptă, femeia care acuza era mincinoasă.

14. Pe ziua de 16 octombrie 1968 vine o mamă într-o stare de nebunie, ţipă, strigă, plânge, îşi rupe părul… Am intrebat-o ce are. Mi-a spus că e foarte vinovată faţă de Sfânta Paraschiva.

În ziua hramului, Sfânta Paraschiva, 14 octombrie, ea s-a apucat să facă pregătiri pentru iarnă. Mama ei, o femeie bătrână şi credincioasă, îi spune: „Draga mea, să nu faci asta, căci astăzi este o mare sărbătoare – ziua Sfintei Paraschiva”.

Ea îi răspunde: „în fiecare zi este câte un sfânt, dar eu n-am timp să-i prăznuiesc pe toţi”. La o oră după acesta discuţie, şi-a trimis fetiţa ei de nouă ani să cumpere ulei de la alimentară, dar, luându-se cu treaba, n-a observat că a trecut un ceas şi fetiţa nu mai vine. în cele din urmă, o vecină a venit şi i-a spus că fetiţa e dusă cu salvarea la spital, deoarece a dat peste ea un autobuz. Dar pocăinţa mamei a fost sinceră şi fetiţa s-a făcut sănătoasă, fără nici o complicaţie.

15. În casa unui profesor universitar era o mare păgânătate. în ziua de 14 octombrie – hramul Sfintei Paraschiva – soţia profesorului i-a spus femeii din casă: „Astăzi să faci săpun”. Aceea, fiind creştină, i-a răspuns: „Eu nu fac asta, că e mare sărbătoare. Astăzi e Cuvioasa Paraschiva şi mă duc la Sfânta Mitropolie la slujbă”. Şi g-a dus la sfintele slujbe.

Stăpâna, foarte supărată, s-a apucat singură să facă săpunul. A aşezat un cazan afară şi acolo a clocotit grăsimea cu soda caustică şi cu apa. Ea a intrat în casă, iar fetiţa ei unică, de 12 ani, fugea în jurul cazanului şi la un moment-dat, a căzut în el şi a murit imediat.

16. Fiica unei doctoriţe de aici din Iaşi a căzut la un examen şi era ameninţată să rămână repetentă. A venit mama ei la mine şi mi-a spus necazul ei, desigur rugându-se Sfintei Paraschiva cu lacrimi. Doctoriţa mi-a făcut mie mult bine. Am rugat-o şi eu pe Sfânta Paraschiva s-o ajute, s-o scoată din acest necaz spunându-i: „Tu ştii, Sfântă Paraschiva, cât de mult m-a ajutat doctoriţa pe mine, te rog ajut-o şi tu pe ea, că eu nu pot”. Noaptea am visat-o pe Sfânta Paraschiva, care mi-a spus: „Şi ce datoare sunt eu doctoriţei, dacă te-a ajutat pe tine? Dar hai să fie cum vrei tu!” Şi a continuat: „Eu îţi trimit pe fiul tău, care-i prieten cu profesorul fetei, să vorbească el cu profesorul s-o mai examineze o dată, iar eu o voi ajuta la examen”. Peste două zile a venit băiatul meu de la Bucureşti – nechemat -, a aranjat toate şi fata a luat examenul şi a trecut în anul trei.

17. O fată farmacistă foarte cuminte, având 32 de ani, tot voia să se căsătorească. Prin mine a dat rugăciuni la Sfânta Paraschiva şi la 1 ianuarie 1968 a făcut cunoştinţă cu un doctor văduv. Acela începe s-o curteze, dar ceva serios nu spunea. Apoi o lasă şi se duce la altele. Ea, disperată, tot vine şi mi se plânge, iar eu îi spun: „Să continuăm cu rugăciuni la Cuvioasa Paraschiva”.

Şi într-o duminică, pe neaşteptate, vine doctorul la familia fetei şi o cere în căsătorie. Peste zece zile s-a făcut nunta şi sunt fericiţi.

18. În anul 1968, prin luna martie, într-o dimineaţă, Părintele Stareţ loanichie din Sfânta Mitropolie se apropie de mine şi-mi spune, arătând spre o doamnă: „Vezi, doamna aceea a venit din Bulgaria şi nu ştie româneşte, matale ştii ruseşte, încearcă să vorbeşti ruseşte cu ea să vedem ce doreşte – dacă ştie şi ea ruseşte”, într-adevăr, doamna ştia ruseşte. S-a bucurat că poate să-şi spună durerea ei şi plângând mi-a povestit că are un singur băiat, care a ajuns la facultate în anul doi şi subit a înnebunit, dar într-o formă aşa de gravă că-1 ţine într-o cuşcă.

Ea întotdeauna a fost credincioasă, în schimb soţul ei este un ateu şi întotdeauna îl blestema pe copilul lui şi înjura pe Dumnezeu. Ea mereu se ducea la biserică, rugându-se cu lacrimi pentru copilul ei. într-o noapte visează o femeie înaltă, îmbrăcată în negru, care-i spune: „Dacă vrei să fie sănătos copilul tău, să vii la mine”. Femeia n-a întrebat-o unde să meargă şi cine este aceea pe care a visat-o.

Peste vreo două luni iarăşi visează aceeaşi femeie care-i spune acelaşi lucru ca prima dată. Atunci ea o întreabă: „Dar cine eşti şi unde să mă duc?”. Ea a răspuns: „Sunt Sfânta Paraschiva din Iaşi!”

Doamna din Bulgaria locuia chiar în capitala ţării – Sofia. Imediat s-a dus la ambasadă şi, căpătând paşaportul, a venit la Sfânta Paraschiva. M-a întrebat ce să facă, cum s-o roage pe Sfânta Paraschiva pentru fiul ei? Am învăţat-o, a dat pomelnic pentru un an de zile, asta din proprie iniţiativă. Toată ziua nu s-a dezlipit de la sfânta raclă până seara, apoi a plecat.

După un an a venit cu mama ei de 90 de ani să-i mulţumească Sfintei Paraschiva că băiatul ei s-a făcut complet sănătos şi continuă studiile la facultate.

19. O femeie care a lucrat mulţi ani în Sfânta Mitropolie mi-a povestit că o durea un picior tare rău. Ea s-a rugat mereu la Sfânta Paraschiva să-i aline durerea, într-o noapte a visat pe Sfânta Paraschiva care s-a atins de piciorul ei şi i-a spus: „Acuma n-are să te mai doară”. Şi, într-adevăr, aşa a fost.

20. O femeie a venit la Sfânta Paraschiva cu rugăciuni pentru soţul ei care a fost condamnat la zece ani de închisoare. După doi ani s-a întors acasă. Ea a venit şi a mulţumit Cuvioasei Paraschiva.

21. În duminica de 21 februarie a venit o femeie şi a întrebat cu ce poate ea mulţumi Sfintei Paraschiva pentru ajutorul primit. Avea o singură fată studentă, care a fost condamnată de doctori la moarte, găsindu-i-se cancer în sânge – leucemie. Dar mama sa a dat rugăciuni la Sfânta Paraschiva şi fiica ei s-a vindecat, este sănătoasă şi-şi continuă studiile. Am sfătuit-o să dea rugăciuni de mulţumire şi să vină şi ele cât de des la biserică să-i mulţumească Sfintei Paraschiva şi lui Dumnezeu pentru ajutorul primit.

22. Cu doi ani în urmă, într-o dimineaţă, a venit în Sfânta Mitropolie o doamnă bătrână şi a stat toată slujba lângă Sfânta Paraschiva. Apoi m-a rugat să-i dau adăpost să se odihnească, căci la noapte pleacă acasă. Am luat-o la mine. Mi-a povestit că e din Craiova, are un fiu membru al guvernului, dar nu vrea să ştie de ea că este săracă. De mult are dorinţa să vină să se închine Sfintei Paraschiva şi s-a rugat mult pentru aceasta, dar n-avea bani cu ce veni. într-o noapte visează pe Sfânta Paraschiva care-i spune: „Te voi ajuta să vii la mine”. A trecut o săptămână şi pe neaşteptate primeşte de la fiul său suma de cinci sute de lei şi cu banii aceştia imediat a venit la Sfânta Paraschiva să-i mulţumească că i-a împlinit dorinţa.

23. O fată voia să dea la medicină. Vine la Sfânta Mitropolie foarte necăjită că toată vara nu s-a pregătit aşa cum trebuie şi îi e frică că nu va putea intra, căci din ce a învăţat nu poate ţine minte decât structura splinei. Eu o sfătuiesc să se ducă la racla Sfintei Paraschiva să se roage cum ştie şi ea îi va ajuta.

Tânăra, stând în genunchi în faţa sfintei racle, spune: „Sfântă Paraschivo, nu sunt pregătită, ştiu bine numai splina”.

La examen intră trei candidaţi. Li se dă cutia cu bileţele, trag primii doi bileţelele şi la urmă trage şi ea cu strângere de inimă, şi mare-i fu mirarea că-i vine pe bileţel splina. A ştiut perfect şi a luat zece.

A doua zi a venit la Sfânta Mitropolie să-i mulţumească Cuvioasei Paraschiva. De la uşă a început să plângă şi să strige: „Cuvioasă, tu ai luat zece, tu ai ştiut, tu eşti studentă…, nu eu…”. Şi de atunci era nedespărţită de la Sfânta Mitropolie la toate slujbele. A terminat cu bine facultatea de medicină şi acum e medic în Iaşi.

24. În ultimul război mondial ostaşii români şi ruşi au povestit următoarele: Când frontul era în jurul laşului şi când ruşii porneau atac, apărea o femeie de statură uriaşă, oprindu-se între cele două tabere de duşmani, ostaşii se simţeau sleiţi de puteri şi nu puteau să mai lupte. Astfel oraşul Iaşi a fost scutit de mari distrugeri. Era Cuvioasa Paraschiva – ocrotitoarea.

25. Mi-a povestit Preotul Popovici Laurenţiu, care a luat parte la cele ce urmează: „în anul 1946 a fost mare foamete în Moldova. Nu plouase doi ani. Soborul de preoţi şi diaconi s-au pornit în pelerinaj cu sfintele moaşte ale Cuvioasei Paraschiva; ne-am oprit în satul Mogoşeşti şi am început Sfântul Maslu, eram în frunte cu episcopul-vicar Valeriu Moglan. La începutul Sfântului Maslu a venit o ploaie torenţială”.

26. Tot părintele de mai sus povesteşte că a fost de rând la Cuvioasa Paraschiva şi citea acatistul sfintei la raclă, la picioarele sfintei. O femeie cerşetoare, făcându-se că se închină, a pus mâna pe banii care erau la sfânta în raclă. Dar a ţipat grozav, că mâna ei se încleştase şi nu putea să o scoată din sfânta raclă. S-au făcut rugăciuni pentru iertarea ei şi ea şi-a scos mâna, făgăduind că niciodată nu va mai fura bani, ori alte obiecte.

27. A venit o femeie necăjită că soţul ei are pe faţă nişte bube care supurează şi-1 dor – toată faţa îi era cuprinsă de acestea. A încercat la mulţi doctori, cu diferite tratamente şi alifii, dar totul era în zadar, ba parcă după fiecare tratament se înfocau şi se extindeau mai tare. Atunci soţia lui a venit la Cuvioasa Paraschiva, a plâns, s-a rugat la cuvioasa şi a dat pomelnic. Cu o batistă curată ce avea la ea, a desfăcut-o şi a şters sfintele moaşte.

Când a ajuns acasă, a pus batista pe faţa soţului şi i s-au mai potolit durerile, iar după o săptămână au dispărut bubele, în fiecare zi stătea câteva ore cu batista pe faţă. Soţia a venit şi a mulţumit Cuvioasei Paraschiva şi lui Dumnezeu şi a spus minunea.

28. În nordul Ardealului era un preot cu soţia şi doi copii, foarte credincioşi. Fiind un sat mic cu 120 de familii şi foarte sărac, cu o biserică de lemn, foarte dărăpănată, iarna nu se făcea foc deloc în ea, iar vara era mâncată toată pe dinafară de ciocănitori, încât în fiecare vară trebuia lipită pe dinafară cu pământ şi până toamna era din nou găurită de ciocănitori.

Preotul şi credincioşii au făcut demersuri şi cereri la superiori să aprobe să facă biserică nouă, dar fiind sub regim comunist, nu le dădea voie. Era prin anul 1969.

Atunci preotul s-a apucat de făcut biserica fără autorizaţie. Au ridicat-o din temelii, au acoperit-o cu tablă, au tencuit-o pe dinăuntru, dar nu mai aveau putere s-o termine. Atunci soţia preotului a venit la Cuvioasa Paraschiva, a plâns, s-a rugat, a lăsat pomelnic şi a cerut ajutorul cuvioasei şi la urmă mi-a spus mie ce necaz are.

Eu ştiam o maică care avea ceva bani şi tot voia să facă o faptă bună, eventual să facă undeva o fântână, să fie pomană la cei morţi. Aşa se gândea dânsa, că toţi care vor bea apă din acea fântână vor zice o vorbă bună pentru cel ce a făcut-o. M-am dus la ea şi i-am zis: „Uite, a venit o preoteasă din Ardeal unde construiesc o biserică şi nu mai au putere s-o termine. Lasă fântâna şi dă banii la biserică că-i mai mare pomană”.

Maica aşa a făcut – a dat o sumă mare de bani de au făcut iconostasul, electrificarea şi jumătate din pictură, apoi după câteva luni a mai dat o sumă de bani de au terminat pictura şi pavimentul pe jos. Acest lucru a însufleţit pe credincioşi şi au terminat Biserica. Banii aceştia i-a socotit direct de la Cuvioasa Paraschiva şi de la Maica Domnului.

Drept mulţumire, preotul a pus pe pictori s-o picteze în biserică pe Cuvioasa Paraschiva şi pe Sfânta Muceniţă Sebastiana, al cărui nume îl purta maica milostivă. Aceasta a fost minunea Cuvioasei Paraschiva de la Iaşi.

29. A venit preotul din Ardeal cu soţia la Iaşi să-i mulţumească Cuvioasei Paraschiva de ajutorul primit, că din greu impas i-a scos şi, drept răsplătire, Cuvioasa Paraschiva i-a încărcat cu multe daruri pentru sfânta biserică. Maica care a dat banii pentru pictură a mai dat un rând de veşminte preoţeşti. Preoţi şi credincioşi au pus bani şi au luat un potir şi cele necesare pentru slujit Sfânta Liturghie, au mai donat icoane, covoare şi alte lucruri necesare sfintei biserici. Tot o minune a Cuvioasei Paraschiva este şi împodobirea sfintei biserici(Biserica aceasta este în localitatea Bogata de Sus, judeţul Cluj, protopopiatul Dej, iar preotul se numeşte Ramba Gheorghe şi a stat acolo 15 ani.).

Mi-a mai povestit părintele Laurenţiu Popovici că în tinereţea lui a văzut două minuni ale Cuvioasei Paraschiva:

1) Într-un sat din apropierea laşului au apărut omizi care rodeau tot; atunci preotul satului şi credincioşii au cerut la Mitropolie să le-o dea pe cuvioasa, să o ducă în livezile lor, ca să-i scape de această nenorocire. Li s-a aprobat.

Au mers cu sobor de preoţi şi credincioşi şi au pus-o pe Sfânta Paraschiva într-o grădină sub un copac, care nu mai avea frunze, ci numai omizi. In apropierea grădinii curgea o apă şi în partea cealaltă era şoseaua naţională. După ce au început rugăciunile toţi au văzut cum omizile coborau din copac şi mergeau la apă, se aruncau în apă şi mureau, iar altele mergeau pe şosea, se opreau acolo şi mureau strivite de maşini şi căruţe. Când s-a terminat Sfântul Maslu şi rugăciunile, nu mai era nici o omidă pe copac, şi nici în grădini. Le izgonise Cuvioasa Paraschiva.

Au mai zăbovit vreo două ore de i-au adus mulţumire lui Dumnezeu şi Sfintei Cuvioase Paraschiva pentru minunea făcută.

2) Prin anii 1950-1954 comuniştii au vrut s-o îngroape pe cuvioasa ca să nu-i mai deranjeze mulţimea de credincioşi care veneau să se închine zilnic.

S-au sfătuit în secret, într-o dimineaţă au trimis nişte oameni să sape groapă în cimitir. Când au început să sape, cerul, care până atunci era senin şi însorit, s-a întunecat cu nişte nori mari şi negri, a început un vânt năprasnic, cu ploaie şi gheaţă cât oul de porumbel, cu tunete şi fulgere, de credeai că-i rade Domnul de pe faţa pământului. îngroziţi, oamenii au alergat cu mic cu mare la mitropolie să se roage Cuvioasei Paraschiva să mijlocească ea la Bunul Dumnezeu, ca să nu-i prăpădească. Au chemat preoţii, au tras clopotele şi au făcut cu toţii acatistul şi paraclisul cuvioasei şi alte rugăciuni către Domnul şi Maica Domnului, încât toată biserica era numai lacrimi şi suspine. S-au rugat până târziu. Furtuna s-a potolit. Intre timp au venit vreo 6 bărbaţi care au povestit mulţimii unde au fost şi ce au vrut să facă edilii oraşului fără ştirea preoţilor şi a mitropolitului, dar Cuvioasa Paraschiva le-a arătat că nu ei conduc Iaşul.

Văzând minunea, mulţi s-au întors la Dumnezeu şi cu toţii au dat slavă lui Dumnezeu şi au mulţumit cuvioasei că a rămas în mijlocul lor, să le fie ajutătoare şi grabnic folositoare în necazuri.

Multe, mari şi minunate minuni face Cuvioasa Paraschiva în fiecare zi, cine le poate număra? Acestea scrise de mine, păcătoasa, sunt numai o picătură din oceanul milostivirii sale către oameni. Ea ajută pe toţi care-o cheamă în ajutor şi aleargă la ea cu credinţă şi dragoste, nădejde şi smerenie.

Sfântă Cuvioasă Maică Paraschiva, roagă-te lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi în această viaţă ajută-ne să trecem cu bine peste greutăţile şi ispitele zilnice. Amin.

Bucură-te, Paraschivo, mult folositoare!

Bucură-te, Mireasă, Pururea Fecioară, că Fiul Tău a înviat a treia zi din mormânt!

Lăudat şi Preamărit să fie Dumnezeu întru sfinţii săi. Amin!

Alte minuni ale Cuvioasei Paraschiva, povestite de credincioşi:

După al II-lea război mondial, cam prin anul 1946, fiind secetă mare, la cererea credincioşilor s-a făcut procesiune cu rugăciuni şi deplasarea moaştelor Cuvioasei Paraschiva prin satele afectate. Convoiul cu sfintele moaşte, preoţi şi credincioşi cu prapori şi lumânări aprinse a pornit de la Iaşi spre nord, către Ştefăneşti, făcând popasuri şi rugăciuni în mai multe sate.

Ajungând în satul Călăraşi, carul cu boi care ducea sfintele moaşte s-a oprit şi boii n-au mai putut fi urniţi din loc. Timp de două ore au făcut rugăciuni, neştiind care e cauza. După acest timp au văzut că din partea cealaltă de deal venea un alt convoi cu icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni de la Botoşani, însoţit de preoţi şi mulţi credincioşi, făcând de asemenea rugăciuni pentru ploaie. Icoana Maicii Domnului venea din direcţia Botoşani-Ştefăneşti-Ilişeni-Bogdăneşti şi s-au întâlnit la Călăraşi. La întâlnirea celor două procesiuni s-au făcut rugăciuni şi Sfântul Maslu, iar apoi convoiul cu icoana Maicii Domnului şi-a continuat drumul spre sud.

Deci Cuvioasa s-a oprit din smerenie, aşteptând pe Impărăteasa Cerului şi dându-i întâietate să treacă ea mai întâi, şi abia după aceea a pornit şi convoiul Cuvioasei spre nord.

Ca şi în alte daţi când au fost scoase sfinte moaşte sau icoane făcătoare de minuni, Dumnezeu s-a milostivit şi a trimis ploi binecuvântate.

în amintirea acestei minuni, credincioşii au ridicat o troiţă pe dealul de lângă satul Călăraşi, care poate fi văzută şi azi.

Elena G. din Iaşi, la vârsta de 22 ani, fiind în Roman, a visat într-o noapte pe Sfânta Paraschiva în biserică, cu mai multă lume, unde parcă toţi aşteptau ca sfânta să se scoale şi să vorbească cu cineva, într-adevăr, sfânta s-a ridicat din raclă şi i s-a adresat astfel: „Fetiţo, tu eşti însărcinată, dar să nu te duci să avortezi, că apoi o să ai mari greutăţi în continuare şi o să mori. Dacă o să mă asculţi, o să naşti o fată frumoasă, deşteaptă şi milostivă şi o să-ţi meargă bine în continuare şi nu o să ai necazuri prea mari în viaţă”.

Soţul o îndemna la avort, dar nişte rude o sfătuiau să nu facă aceasta. Acest vis l-a avut în noaptea dinainte de a se duce la doctor. A doua zi a plecat totuşi la doctor, dar cu oarecare frică şi nehotărâre. Ajungând la doctor, a luat-o frica pe sală când trebuia să intre şi s-a întors acasă. Apoi a născut o fetiţă de 4,5 kg, foarte frumoasă, care acum are 34 de ani şi este foarte inteligentă (ştie cinci limbi străine), deşteaptă şi cu adevărat milostivă şi credincioasă, încă de când era mică împărţea tot la săraci, iar acum este doctoriţă şi orice rugăciune care o face ea la Sfânta Paraschiva, în orice necaz ar fi, imediat este ascultată. Aşa a scăpat Sfânta Paraschiva pe această mamă de la moarte – ea însăşi fiind credincioasă de mică copilă – şi pe această fiică care este de folos celor din jur cu inteligenţa sa, cu mila de săraci şi cu celelalte fapte bune.

NOTA:: Din „SUFERINTELE MAMEI BLONDINA – O MARTIRA A SIBERIEI” – EDITURA MANASTIREA SIHASTRIA 2005

Mărturisesc părintii bătrâni, care au fost martori oculari, despre o minune petrecută la racla Sfintei Parascheva de la Iasi, la 14 octombrie 1951. De hram, pe când oamenii asteptau la rând să se închine, au venit si două crestine bătrâne din Focsani. Văzând lume multă, au zis preotului de gardă, Arhimandritul Cleopa:

– Părinte, dă-ne voie să ne închinăm la Cuvioasa Parascheva, fără să mai stăm la rând, că suntem bolnave, si să-i punem sub cap această pernă, pe care i-am adus-o de acasă drept multumire pentru ajutorul ce ni l-a dat!

– Dumnezeu să vă binecuvinteze, a zis Părintele Cleopa. Mergeti si vă închinati!

În clipa aceea, preotii si credinciosii au văzut un lucru cu totul sfânt si minunat. Cuvioasa si-a ridicat singură capul, iar după ce femeile i-au pus perna adusă si s-au închinat, Sfânta Parascheva si-a lăsat iarăsi capul pe pernă.

Din Viata Pr. Cleopa

 

SURSA

 

„Relaţiile între oameni în lumina relaţiei noastre personale cu Hristos“

partea 1

[vimeo http://www.vimeo.com/29802016 w=400&h=300]

p Zaharia la Iasi from Ion Ionescu on Vimeo.

partea 2

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=8o2_ynh-sVI?hl=ro&fs=1&w=425&h=349]

Sfantul Voievod Neagoe Basarab

 

Inainte de a scrie cateva ganduri despre Neagoe Voda Basarab, domnul Tarii Romanesti, in vederea canonizarii sau a trecerii in randul Tuturor Sfintilor, de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, am parcurs cu atentie o seama de lucrari zidite pe izvoarele din vremea sa, precum si contributiile istoricilor, mai vechi si mai noi, si chiar din osteneala talmacitorilor din secolul XX, si cei mai proaspeti din pragul mileniului III.

Materialul cercetat si talmacit de specialisti asupra vietii lui Neagoe Voda Basarab, de la inceputul vietuirii sale in aceasta frumusete a lumii vazute si pana la trecerea in Tara de peste veac, este imens si te transpune intr-o lume plina de frumuseti si vrednicii, dar si incercari, uneori, peste puterile omului de a fi invinse, daca nu are „ajutorul de sus, de la Parintele Luminilor!”

Atunci cand am publicat volumul „Sfantul Voievod Stefan cel Mare – intre cer si genune”, in anul 2004, cu prilejul proclamarii canonizarii ce a avut loc la Manastirea Putna, am intalnit similitudini cu domnia ambitioasa a domnitorului Tarii Romanesti, Radu cel Mare, in al carui Sfat Domnesc era si tanarul Neagoe din marea familie a Craiovestilor. Raspundea in Cancelaria domnitorului de legaturile cu lumea externa, desi era cu ceva trecut de 20 de ani, avand pregatirea culturala si duhovniceasca necesara in marea scoala a timpului, Manastirea Bistrita – Valcea, stiind graiurile tarilor vecine, conducand soliile prin tarile din Occident si Orient, si cunoscand pe marii ganditori de atunci si scrierile lor.

In Bania Craiovei si in scoala de la Manastirea Bistrita, unde boierii Craiovesti, unii inruditi prin casatorie cu domnite de la curtea despotilor sarbi, Neagoe avea sa invete nu doar slavona, dar si limba sarba cu mult mai inainte de 1504, cand despotul sarb Gheorghe Brancovici, devenit mitropolitul Maxim de mai tarziu este nevoit sa se refugieze cu nepoata sa Milita, fiica fratelui sau, despotul Iovan Brancovici.

Tanarul Neagoe se va casatori in acelasi an. Tot aici, la chinovia ctitorita de Barbu Craiovescu, marele ban, care se calugareste in 1520, luandu-si numele de Pahomie, avea sa se adaposteasca o vreme Patriarhul Nifon II al Constantinopolului, dupa ce l-a alungat Radu cel Mare de la Mitropolia din Targoviste.

„Iar fericitul Nifon il intarea in invataturile sale!”

Neagoe il ocroteste, peste voia domnitorului, devenindu-i ucenic. Asa aflam de la Gavriil Protul, cronicarul si conducatorul Muntelui Athos, scriind in Viata Sfantului Nifon, ca Neagoe l-a avut profesor si duhovnic pe Sfantul Nifon: „Iar fericitul Nifon il intarea in invataturile sale.”

Intalnirea fericita cu invatatul patriarh ecumenic, ii va aduce tanarului Neagoe un folos nebanuit. Dupa cum s-a vazut mai tarziu, bogatia invataturilor de inalta tarie duhovniceasca, precum si cunoasterea limbilor de circulatie europeana din vremea aceea, avea sa duca la alcatuirea operei sale de erudit „Invataturile catre fiul sau Teodosie”.

Binecuvantatul Neagoe Basarab a avut un prilej tot asa de fericit, ca la Targoviste a participat, negresit, la zidirea bisericii Manastirii Dealu, ctitoria lui Radu cel Mare, intr-un stil fara precedent in Tara Romaneasca. Neterminata din pricina mortii lui Radu cel Mare, in anul 1508, biserica va fi ispravita de marele domnitor Neagoe.

Mai tarziu, dar, ca si incununare, pentru instruirea viitorului domn al Tarii Romanesti, Neagoe participa la tiparirea primului Liturghier in limba slavona, in anul 1508, a Octoihului, in 1510 si a Tetraevanghelului, in 1512, pregatite cu migala si eruditie de invatatul Macarie, la Manastirea Bistrita si Manastirea Dealu unde s-au si tiparit. Trece dincolo de orice indoiala, ca tanarul Neagoe, cu inteligenta sa sclipitoare, plin de credinta in Dumnezeu si adanca evlavie, a fost nu numai invatacelul ilustrului savant si istoric, ci chiar si ajutorul erudit la tiparirea primelor carti de slujba pe teritoriul Tarii Romanesti.

Cat de odihnitoare vor fi fost clipele cand Macarie, impodobit de bogatie carturareasca si duhovniceasca, dimpreuna cu Neagoe si alti invatati din obstea bistriteana, oranduiau spre tipar celebrele manuscrise, capodopere ale culturii si evlaviei romanesti! Iata ca se implineste anul acesta o jumatate de mileniu, cinci veacuri de la prima aparitie tiparita a Liturghierului!

Cred nestramutat, ca gandul de a se pregati documentele pentru canonizarea domnitorului Neagoe Voda Basarab, tocmai la implinirea acestui soroc, in 2008, se poate considera chiar o minune a Sfantului Neagoe Basarab, care ne vegheaza si ajuta din preajma Sfintei Treimi. Am putea intelege mai cu inlesnire, cum au stat lucrurile.

Neagoe Basarab, din tineretile sale, inainte de a ajunge domn al Tarii Romanesti, a crescut in grija invatatului Macarie de la Bistrita, a invatat limbi straine, a injugat la osteneala carturareasca si duhovniceasca a tiparirii celor trei carti de baza din randuiala slujbelor bisericesti si a crescut o data cu zidirea Manastirii Dealu! Fericite vremi de sfintenie, carturarie si ctitorie!

Neagoe Voda Basarab – principe isihast

Cum ne vom mai mira ca atunci cand a fost chemat la domnia Tarii Romanesti a si inceput zidirea Manastirii Argesului, intre anii 1512-1517 si ispravirea de zidit si a Manastirii Dealu? Cum nu vom intelege ca osteneala sfanta pentru scoaterea la lumina a sfintelor carti de slujba, ajutand pe Macarie, l-a dus pe evlaviosul Neagoe Basarab, la gandul de a scrie si tipari o carte magistrala si unica de invatatura, pe care a adresat-o fiului sau Teodosie? Nimic nu este intamplator!

Neagoe Voda Basarab a crescut din radacina domneasca, hranita cu invatatura cea mai inalta si cuprinzatoare, in duhul isihast athonit, de la sfarsitul secolului XV si inceputul secolului XVI. Acest secol a debutat, ca roua Duhului Sfant, prin Neagoe Basarab. El implinea protejand si ajutand crestinatatea dreptmaritoare, care gemea sub tirania agarenilor cotropitori, precum ne arata cronicarul Gavriil Protul, in Viata Sfantului Nifon, patriarhul Constantinopolului: „Ce vom spune despre lucrurile si manastirile pe care le-au miluit? Si in toate laturile de la Rasarit pana la Apus si de la Amiaza-zi pana la Amiaza-noapte, toate sfintele biserici le hranea si cu multa mila pretutindeni da. Si nu numai crestinilor fu bun, ci si paganilor, si fu tuturor tata milostiv, asemanandu-se Domnului ceresc, care straluceste soarele sau si ploaia si pe cei buni si pe cei rai, cum arata Sfanta Evanghelie”.

Daca vom indrepta o privire asupra documentelor care ne arata bogatia daniilor primite de manastirile de la Muntele Athos, ramanem uimiti. Pe langa renovari, daruri de obiecte de cult si zidiri, se adauga danii anuale aproape la toate chinoviile monahale: Cutlumus, 10.000 aspri; Zografu, 3.000 aspri; Xenofon, 2.000 aspri; Rusicon, 4.000 aspri; Vatoped, 200 taleri; Iviron, 200 taleri; Hilandar, 7.000 aspri anual; Marea Lavra etc. Nu mai prejos s-a aratat mila lui Neagoe pentru Patriarhia din Contantinopol, Ierusalimul si Muntele Sinai, Meteorele de pe stanca Tesaliei, Ascalon, in Siria, si pe unde n-a rourat mila crestina a celui mai mare ctitor din lume?

Inima si sufletul de aur al sfantului slavitului domnitor din Tara Romaneasca

Crestinatatea din intreaga lume a auzit de inima si sufletul de aur al slavitului domnitor din Tara Romaneasca unde bisericile si manastirile asteptau mila domneasca a darnicului Neagoe Basarab.

Vistieria domneasca se inmultea mereu ca untdelemnul vaduvei din Sarepta Sidonului, iar grija lui veghea ca o candela aprinsa si la ctitoriile domnesti de la Tismana – o acopera cu plumb, metal foarte scump, Cotmeana, Visina, Cozia, Dobrusa, Nucet, Ostrov, Snagov, continua si ispraveste de zidit Manastirea Dealului, iar biserica Mitropoliei din Targoviste dorea sa fie inca o implinire a ctitoriilor sale. Remarcabila si monument de culme, din viata pamanteasca a stralucitului domnitor Neagoe Basarab, ramane peste veacuri, Manastirea de la Arges, zidita in timp record, cu piatra din Albestii Muscelului, de catre mesterii romani si altii chemati din Ardeal, Serbia, Elada, Venetia, Armenia si Constantinopol.

Trupul bisericii inchinat Maicii Domnului

Doar cinci ani, dintre care mai mult de jumatate au fost toamna, iarna si primavara – asadar tocmai in doi-trei ani – celebrul si sfantul domnitor Neagoe a ridicat spre cer, trupul bisericii inchinat Maicii Domnului, daltuit in piatra si marmura, cu turlele rasucite, indreptate spre spatiul si timpul lui Dumnezeu. Nu se mai vazuse asemenea minune! Cine l-a indemnat pe Neagoe sa ridice astfel de Imn de slava lui Dumnezeu, din materia zidita de El? El, Neagoe, insusi Manole, dupa ce a ispravit Manastirea Dealului, inceputa de Radu cel Mare, a facut una si mai frumoasa, Manastirea Argesului. Intuia ca va fi mai mare ca Radu Voievod!

Mai mult, Neagoe crestea o data cu Manastirea Argesului si cu sfintenia in sinea sa, rasucind firele de aur ale jertfei care unea pamantul cu cerul, prin turlele care se insurubau in Univers. Era cantecul lui cel din urma care se arata pe plaiurile Argesului. Acest cantec l-a auzit si Gavriil Protul, care exclama: „Si asa vom putea spune cu adevarat, ca nu era asa mare si sobornica precum Sionul, pe care-l facuse Solomon, nici ca Sfanta Sofia, care o facu Iustinian Imparatul, iar ca frumusete este mai presus decat acelea”.

Sfintirea Catedralei, in 15 august 1517, inchinata Adormirii Maicii Domnului, dar si cu gandul la mama sa Neaga, despre care scrie ca nimeni altul in lumea aceasta, a strans in comuniunea dragostei crestine ortodoxe pe Patriarhul Teolipt al Constantinopolei, cu un stralucit sobor de mitropoliti, preoti, diaconi si chiar Protosul Athosului, cronicarul invatat Gavriil, care ne va lasa stiri pretioase de la inceputul secolului al XVI-lea.

La Arges, Neagoe canta in Imn de slava ctitoria sa divina, Manastirea Argesului, in timp ce la Roma se ridica surata sa, San Pietro, in cuprinsul unui secol de infruntari si osteneli.

Neagoe Basarab – Testamentul sau din urma

Aratandu-i-se sfarsitul in curgerea zilelor, Neagoe, in suferinte doar de el stiute, oranduind toate in tara si pace cu toti vecinii dinafara, alcatuieste Testamentul sau din urma! Umbland prin lumea din Rasarit si Apus, cercetand bibliotecile de pe acolo, adunand ca albina mierea din floarea stiintelor, avand bucuria de la Domnul Dumnezeu de a intalni pe Macarie, tipograful, cu care a lucrat la tiparirea sfintelor carti si apoi mitropolit pe timpul domniei sale; pe patriarhul Nifon, pe care l-a ocrotit si de la care a invatat; pe Maxim Brancovici, invatatul mitropolit sarb, unchiul sotiei sale Milita, graitu-s-a de Duhul Sfant, sa scrie in Invataturile, dupa care sa traiasca Tara Romaneasca si sa domneasca urmasul in domnie, fiul sau Teodosie.

„Domn cu atata dor de frumusete, cum nu mai avusesem altul inainte de dansul”

Neagoe Voda Basarab, cunoscator al Sfintelor Scripturi, al Sfintilor Parinti si isihasti din Rasaritul Ortodox si contemporan cu mari ganditori si reformatori europeni, ale caror opere le cunostea cu siguranta, amintind doar pe Erasmus din Rotterdam, Niccolo Machiavelli si mai ales, Martin Luther, la a carui nastere s-au aratat pe cer semne care inspaimantau si pe Stefan cel Mare, iar in targul Romanului se pravalea ploaie cu sange.

Domn crestin ortodox si bazileu, purtand coroana imparateasca a credintei in Hristos

In sufletul lui de domn crestin ortodox si bazileu, purtand coroana imparateasca a credintei in Hristos, a gandit sa lase mostenire urmasilor sai, popor si domn de tara, ultimul sau cuvant, precum rosteau marii duhovnici si isihasti, inainte de a se odihni cu trupul in salas, sub lespede si cu sufletul in fata judecatii lui Dumnezeu.

Auzind, cum poetul grec, Maximos Trivalis, il numea „divinul” si il aseza tocmai in palatele Olimpului; ca Al. Piru ii lauda: „dragostea pentru cultura si rafinament artistic”; Nicolae Iorga il numeste: „domn cu apucaturi imparatesti si domn cu atata dor de frumusete, cum nu mai avusesem altul inainte de dansul”; iar Ion Bogdan, il crede, pe drept cuvant: „unul din cei mai culti domni ai nostri din vechime”; B. P. Hasdeu, l-a numit: „Marc Aureliu al Tarii Romanesti, principe artist si filozof”, asadar Neagoe Voda Basarab, nu putea sa ne pagubeasca de primul si cel mai complet tratat de teologie, de la inceputul secolului XVI, impletit cu celebrele Invataturi in arta domniei si a slujirii supusilor sai, numita de acelasi B. P. Hasdeu: „monument de literatura, politica, filozofie si elocventa”. Si asa, spre sfarsitul vietii pamantesti, Neagoe Basarab, stiind ca agarenii sunt naraviti in fel si chip, ca si cei din Europa isi cam leapada credinta si pietatea, iar casnicii sai au nevoie de intarire in credinta si intelepciune, ne-a lasat in dar, Invataturile sale ca drept testament, urmasilor- urmasilor sai.

Cartea cu Invataturile lui Neagoe Voda Basarab ar trebui sa stea alaturi de Biblie si Cartea de Rugaciuni, la capataiul nostru. Trebuie sa ne reamintim ca Neagoe Voda Basarab a fost domnitorul care a indemnat cele mai multe minti si condeie sa se avante la cercetare si scris, culminand cu traducerea din slavona a Invataturilor de catre acad. G. Mihaila, cu aparatul critic aferent si exegeza desavarsita – am putea spune fara a gresi – a paternitatii Invataturilor neagoiene, de profesorul Dan Zamfirescu, „fiul de suflet” al lui Neagoe Voda Basarab.

Neagoe Basarab – Domn al culturii romanesti !

Mitropolitul Antonie Plamadeala, in anul 1981, scotea de sub tipar, Dascali de cuget si simtire romaneasca. Peste 50 de pagini sunt dedicate lui Neagoe Basarab, Domn al culturii romanesti! Intreg studiul este o frumusete. Voi reda cateva crampeie: „Prin Curtea de Arges si prin Invataturile catre fiul sau Teodosie, Neagoe, voievod Basarab, si-a castigat un loc vesnic viu in istoria, cultura, civilizatia si constiinta romanilor.

Domn al culturii romanesti indeosebi, a realizat in Invataturi, ca si in catedrala, o sinteza romaneasca originala, intre umanism si gandirea religioasa a vremii, sinteza care a surprins si a concretizat, in forme scrise si zidite, trasaturile esentiale si fundamentale ale sufletului romanesc, iubitor de frumos si de bine, realist si echilibrat”.

„Tuturor tata milostiv, asemanandu-se Domnului ceresc!”

Care ar fi textul care ne-ar indritui sa-l consideram sfant pe Neagoe Voda Basarab, pe langa toate cele, pe scurt, scrise aici? Iata textul cheie: „Ce vom spune despre lucrurile si manastirile pe care le-au miluit? Si in toate laturile de la Rasarit pana la Apus si de la Amiaza-zi pana la Amiaza-noapte, toate sfintele biserici le hranea si cu multa mila pretutindeni da. Si nu numai crestinilor fu bun, ci si paganilor, si fu tuturor tata milostiv, asemanandu-se Domnului ceresc, care straluceste soarele sau si ploaia si peste cei buni si peste cei rai, cum arata Sfanta Evanghelie”.

Iar la sfintenia lui Neagoe Voda Basarab este partas si Neamul Romanesc pe care l-a domnit, ca toate milele le-a facut din zestrea lui cea darnica. La asa popor cuminte, Asa Domn! La asa Domn Sfant, Asa Popor!

Calinic Arhiepiscop al Argesului si Muscelului

Sursa: Eparhia Argesului

Parintele Constantin Sarbu este unul dintre preotii martiri ce au marturisit credinta ortodoxa, in vremea prigoanei comuniste. Parintele Gheorghe Calciu, care l-a cunoscut pe parintele Constantin Sarbu, amintinadu-si de acesta, avea sa spuna: „Am stat cu parintele Constantin Sarbu la Viisoara, cateva zile, pana mi s-a repartizat o casa, timp in care ranile mele sufletesti au inceput sa se vindece. Ciudat, el nu tinea predici, nu ma indemna sa ma rog, nu se arata in nici un fel a fi bigot, dar inima mea era in sarbatoare alaturi de el. Se misca incet, hieratic, cu vocea lui mica si domoala, asemenea unui sfant parinte din secolul patristic.”
Parintele Constantin Sarbu
Parintele Constantin Sarbu s-a nascut in data de 10 ianuarie 1905, intr-o localitate de langa orasul Galati, intr-o familie simpla de agricultori. Ramanand orfan inca de mic, copilul Constantin va fi crescut de bunica lui, o femeia saraca, insa deosebit de credincioasa. Urmand unei vieti grele, tanarul va ajunge sa studieze Teologia, atat in Seminarul Teologic Ortodox din Bucuresti, precum si in Facultatea de Teologie Ortodoxa, din acelasi oras.
Unul dintre cei care l-au ajutat pe teologul Constantin Sarbu sa creasca in credinta, in frica de Dumnezeu si in rugaciune, a fost parintele Toma Chiricuta, slujitor in acea vreme la Biserica Sfantul Ciprian – Zlatari, din Bucuresti. Alaturi de acest parinte duhovnicesc va petrece mai multi ani si tanarul Constantin, pentru ca mai apoi sa imbratiseze cu toata puterea inimii Sfanta Taina a Preotiei.
Hirotonia intru preot va ramane in inima parintelui Constantin Sarbu drept un moment de mare intarire sufleteasca, dupa cum avea sa-si aminteasca mai tarziu: „Stand in fata icoanei Sfintei Fecioare si rugandu-ma cu lacrimi, cerandu-i sprijin si ocrotire, de unde pana atunci eram timid si temator, lipsit de curaj, m-am ridicat plin de putere, numai lumina, numai dorinta de a sluji supremul Adevar, aducand la picioarele lui Iisus propria faptura, fara a avea a ma mai teme de nimeni.”
Inca dintru inceput, parintele Constantin Sarbu incepe a sluji Bisericii cu putere multa si cu un devotament vrednic de toata cinstea. Astfel, el ctitoreste Biserica Sfintii Imparati Constantin si Elena – Vergului, din Bucuresti. Ramanand vaduv, parintele imbratiseaza o viata de nevointa si rugaciune neincetata.
Datorita curajului sau de a predica pe Hristos, in data de 10 ianuarie 1954, parintele Contantin Sarbu este arestat de securitate pentru „activitate anticomunista”, iar in ziua de 9 octombrie 1954, este condamnat la opt ani si trei luni de inchisoare, pentru „uneltire contra ordinii sociale”. In ziua de 10 decembrie 1954, dosarul de recurs al parintelui este respins. Astfel, vreme de opt ani, parintele Contantin Sarbu va patimi in mai multe inchisori comuniste ale vremii, precum cele din Jilava (1954-1955), Dej (1955), Poarta Alba (1955-1956), Salcia (1959), Gherla (1956-1962) si Aiud.
Desi trebuia eliberat din inchisoare la data de 8 ianuarie 1962, la 4 decembrie 1961 va fi trimis cu domiciliu fortat in satul Viisoara, in campia Baraganului, pentru inca doi ani. Abia in data de 25 februarie 1964, odata cu decretul de eliberare a detinutilor politici, parintelui i se da voie sa plece unde doreste. Libertatea primita avea sa fie insa una mai mult aparenta, el continuand a fi urmarit si suparat de securitate.
Intors in Bucuresti, dupa multe chinuri si piedici, in ziua de 8 aprilie 1964, parintelui Constantin Sarbu i se ingaduie sa slujeasca intr-o bisericuta aproape ruinata, inchisa de aproape 40 de ani., aflata si astazi pe strada Sapientiei, aproape de Casa Poporului. Mergand la patriarhul Justinian, spre a fi randuit la o parohie, parintele a fost intrebat de acesta: „Ce sa-ti dau eu, Sarbule?” Parintele a raspuns: „Cea mai saraca biserica din Bucuresti, Preafericite!” Iar patriarhul a raspuns, zicand: „Stiu eu ca orice biserica ti-oi da, tu faci din ea o gradina.” Lucru spus in implinit, caci evlavia, credinta si rugaciunile parintelui aveau sa stranga in jurul bisericutei din strada Sapientiei o adevarata comunitate de crestini, spre supararea si mai mare a comunistilor.
Nemaiputand sa rabde lucrarea duhovniceasca a parintelui Constantin Sarbu, comunistii au venit in taina la acesta, cerandu-i oarecum sa-si aleaga modul in care avea sa moara: sinucidere sau omorare. Refuzand categoric sinuciderea, parintele a fost obligat sa se supuna unei operatii chirurgicale, internarea si moartea intr-un spital urmand a parea lumii ceva firesc. Refuzarea internarii avea sa atraga dupa sine o noua arestare. Stiind ca sufera de ulcer duodenal, parintele a fost obligat de comunisti sa se interneze la ce spital doreste, cu conditia ca medicul va fi adus de ei.
Astfel, in ziua de 14 octombrie 1975, parintele Constantin Sarbu slujeste ultima sa Sfanta Liturghie, iar luni, 18 octombrie, el este operat de un medic de la Spitalul Elias. In urma operatiei, precum era ordinul, parintele va face septicemie. Miercuri dimineata, plin de mirare, doctorul a exclamat: „Cum, n-ai murit inca?”
In ziua de 23 octombrie 1975, dupa Spovedanie si Impartasanie, parintele Constantin Sarbu a trecut la cele vesnice, pe patul de spital. Cel care l-a spovedit si l-a impartasit, la dorinta sa, a fost parintele Ilarion Argatu, de la Manastirea Cernica. Potrivit marturiei parintelui Argatu, dupa ce l-a impartasit, in jurul capului parintelui Contantin Sarbu a aparut aureola de sfant. Vazand minunea, parintele Argatu a exclamat: „Cununa de mucenic!”

Sursa: crestinortodox.ro

Manastirea Tismana

Mănăstirea „Sf. Ana”, Orşova